Salată cu de toate

Aveam ceva speranțe de la această carte, dar pe măsură ce înaintam cu cititul mi se părea din ce în ce mai tare că am mai citit-o, sau am mai citit ceva similar, sau am văzut filmul.

Titlu: Femeia în fața oglinzii

Autor: Eric-Emmanuel Schmitt

Editura: Humanitas

Cartea e scrisă abil, de cineva care se pricepe să meșteșugească povești și apoi să le lege unele de altele. Conține câte ceva pentru fiecare: ceva glam, ceva erudiție, ceva misticism, nu-i lipsește niciun ingredient. Sau poate are prea multe. Am apreciat ce a vrut să facă, dar rezultatul nu m-a zguduit masiv. Cred că dacă încerci să spui prea multe, nimic nu iese în evidență. Sunt trei povești ale unor femei din trei epoci diferite, care până la urmă, previzibil, se leagă. Poveștile trecute mi-au părut mai bine scrise. Cea contemporană este o caricatură pe care o poți găsi în orice tabloid. Poate și celelalte ar părea la fel contemporanilor lor.

Cartea explorează tema femeii care nu dorește să se conformeze canoanelor vremii ei, care în trecut (mai apropiat sau mai îndepărtat) par a fi să te măriți și să faci copii, iar în prezent nu este clar care sunt, mie îmi pare că personajul din prezent este un stereotip al vedetei idealizate: cea care este o actriță inspirată și pătrunsă de duh, dar o persoană reală promiscuă și pururi drogată. Nu văd cum, în afara cazului în care canalizează vreun duh sfânt, cineva care nu are nicio maturitate emoțională poate emula trăiri la care nu are acces în propria realitate.

Ce m-a făcut să visez cu ochii deschiși a fost beghinajul din Bruges, unde femeile locuiau singure într-o comunitate laică, separate de oraș. Oare acest lucru ar mai fi posibil astăzi? Comunitatea, vreau să spun. Cu greu îmi pot imagina. Și nu era o comunitate bazată pe sporovăială, care probabil n-ar fi rezistat mult. Mi-ar plăcea să citesc mai mult despre asta.

Cum ajungi să cânți Chopin

O altă carte a lui Schmitt care nu a fost tradusă la noi, Madame Pylinska et le secret de Chopin, pare a fi o poveste autobiografică. Pe scurt, arta, sau o anumită parte a ei, nu îți este accesibilă decât dacă ai învățat, mai întâi, să trăiești. Asta mă face să mă gândesc la un articol pe care l-am citit mai demult, despre copiii „minune” care cântă operă (nu la operă, desigur, ci pe scenele concursurilor de talente). Printre multe argumente tehnice, autorul explica faptul că este imposibil pentru un copil să înțeleagă ceea ce cântă. Chiar dacă sunetele se produc, interpretarea nu poate avea nimic personal, în afară de o completă ignoranță asupra experienței cântate. Poate așa se explică și cum de am început să apreciez opera abia la maturitate. Parțial, este o chestiune de răbdare, dar în principal este vorba despre o mult mai largă înțelegere a lucrurilor. Cred că am ajuns în punctul în care pot să spun că nu regret anii tinereții. Mă bucur că au fost, i-am umplut de tot felul de experiențe interesante, am făcut o mulțime de bălării și, după cum umbla o glumă, bine că nu era internet pe atunci, că le puteai face în privat și apoi uita de ele. Poate că experiențele prezentului nu sunt la fel de aventuroase, dar eu mă bucur de propria mea companie mult mai mult acum. Iar dacă am și o carte, chiar nu mai am nevoie de nimic.