În loc de filme de Crăciun

Nu prea am reușit să mă țin de citit în ultima vreme. Nu de romane, în orice caz. Așa că l-am scos din raft pe ăsta, care promitea o lectură ușoară și nesolicitantă. În mare parte, așa a și fost. Se cam întinde cu primul episod al poveștii și, dacă ai citit recenziile, te tot întrebi când vine conflictul, când se întâmplă nenoricirea, că totul pare doar o șampanie și o distracție. Nu vreau să dezvălui povestea, însă. Cel puțin, nu detaliile.

În mare, este despre o femeie care, la bătrânețe, uitându-se înapoi spre viața ei, constată că a fost bună la 3 lucruri: să coasă haine, să facă sex și să fie o bună prietenă. Nu e rău, nu e rău deloc. Ideea care m-a pus pe gânduri este aceea că poți fi un om bun și dacă nu ești curajos, și dacă nu vrei să fii într-un cuplu sau să ai copii, și dacă nu poate avea nimeni încredere în tine. Poate unora, mai luminați, le sună evident: normal că nu trebuie să fii perfect, de altfel nimeni nu este, toți avem bubele noastre. Mda, dar unele bube par a fi mai puțin acceptabile decât altele. Dacă dintr-o dată am revelația că vreau să explorez lumea și dispar la orizont după ce îmi las copiii pe la rude, nu cred că multă lume o să mă felicite pentru imperfecțiunile mele. Oare era societatea mai tolerantă atunci? În ultima vreme așa mi se pare, că în anumite privințe, așteptările sunt în continuă creștere și, odată cu ele, presiunea pe care o punem pe noi să fim la înălțime. Din păcate, asta nu ne și ajută să fim mai la înălțime decât am fost vreodată, dar în schimb ne împinge să ne comparăm cu un standard mai înalt.

New York-ul pare că are o treabă cu „fetele” (vezi și serialul Girls). Cum cartea e doldora de personaje declarat imperfecte (de ambele sexe), mă întreb dacă e vreo metaforă sau vreo referință culturală pe care nu o prind eu. Una peste alta, pentru mine a fost exact ce trebuia, cartea potrivită la momentul potrivit.

tot despre căsătorie (și cu asta, gata)

Am terminat Committed. Merită citită. Cât despre naivități, toate popoarele le au, cu noi în frunte. Când eram mică și am aflat despre limbile străine, nu înțelegeam de ce alți oameni spun lucrurilor altfel decât se cheamă ele și îi compătimeam, mă gândeam că le este greu, săracii, să spună la scaun chair, când ei știau foarte bine că se cheamă scaun. Și dacă tot vorbim de limbile străine, ieri am fost să ne dăm în mașinuțe la mall (unde altundeva?) și în capul scărilor rulante erau niște bronzați care vorbeau la telefon și dădeau indicații altora despre unde sunt ei: La Guies! Guies, mă! (cu accent pe u) Mi-a luat o vreme să mă prind despre ce vorbeau..

Revenind la chestiuni mai serioase, mi-a plăcut ideea de a descoperi ce înseamnă căsătoria pentru tine, de a-ți găsi locul față de ea, și de a studia istoria ei ca să vezi ce a însemnat și pentru alții. E un mod de a privi lucrurile fără fluturași și aer în cap. De adoptat.

Acum mă apuc să citesc și cărțile pe care le luasem pentru vacanță. Repejor, repejor, că nu mai e mult.