Prietenia, acest arhaism suspect

M-am apucat de această carte în paralel cu alta, de duzină și de spălat creierii, dar cu un început asemănător. Două „ele”, 40 something, casă, copii, soț regulamentari, se trezesc că viața lor e dată peste cap. Cartea ușurică a fost executată rapid, era oricum genul care se citește pe plajă și apoi se pasează altcuiva care are niște ore de pierdut și niste neuroni de protejat.

Cele 40 de legi ale iubirii, însă, s-a dovedit a fi mai dificil de citit. E scrisă pe două planuri, poate la sugestia editorului care s-a temut că o lucrare despre poezia mistica sufită din secolul 13 nu va ridica masele în picioare de entuziasm, așa că au lipit deasupra povestea contemporană a femeii de care ziceam mai sus. Eu însă m-aș fi lipsit de ea, nu mi se pare că adaugă cine știe ce.

Povestea din secolul 13 însă este interesantă. Este povestea prieteniei dintre poetul Rumi și dervișul Shams din Tabriz. O poveste cu implicații religioase profunde, pe care multă lume s-a străduit (cel puțin online) să o elibereze de conotațiile gay (pe care alții s-au străduit să le adauge). Pe mine povestea m-a emoționat, iar interpretările m-au întristat peste măsură. Nu că ar fi ceva în neregulă să fii gay, dar _asta_ iese în față din povestea lor? Really?

Orz cu lapte și curmale

Am ocolit-o o vreme, ba chiar am început-o la un moment dat fără succes, însă iata că a venit și momentul ei. Am citit-o repede, e scrisă bine și tradusă surprinzător de ok, deși pe alocuri traducerea în română a unor expresii din engleză îți face foarte clar că probabil nici un turc, tânăr sau bătrân, nu ar spune așa ceva în limba lui, dar asta e vina autoarei, nu a traducerii. E o carte despre o familie turcă și una de armeni americani, despre genocidul armenilor, despre oameni împovărați de istorie și oameni care își ignoră istoria, inclusiv pe cea personală. Mă întreb cum o fi să trăiești tot timpul cu istoria în cârcă? Să urăști – istoric – un alt popor, să te simți – istoric – nedreptățit.. Armenii au fost persecutați și exterminați de turci și vor o reparație. Însă și turcii se simt nedreptățiți de restul lumii pentru că sunt considerați orientali, iar ei se considera vestici. Self-pity vs self-hatred, după cum spune cartea.. Oricum, nu e o carte istorică, este o metaforă, poate bărbații din familia turcă mor ciudat si prematur ca să compenseze uciderea bărbaților armeni.. În fine, toți sunt o mare familie deși ei habar nu au, sună telenovelistic, dar e o metaforă, nu?

Am citit și review-uri bune, și mai puțin bune. Eu am rezonat cu cartea asta. Cu tonele de mâncăruri care se fac și la unii și la alții, și, în mare măsură, și la noi. Cu nebunia Istanbulului care cred că nu e descrisă suficient în carte, dacă ai fost acolo ți-o poți închipui (eu am avut un șoc când am realizat, după câteva zile de stat acolo, că în orașul ăla trăiesc 11 milioane de oameni – jumătate din populația României, a fost ca și cum tot orașul s-ar fi prăbușit asupra mea și m-ar fi înghițit). Cu grămada de mătuși, cu chemarea imamului la rugăciune, cu confuzia ”suntem estici sau suntem vestici?” (”nu, limba noastră nu e de origine slavă, e o limbă romanică, surpriză, nu?”). Mi-a adus aminte de copilărie, când aproape un sfert din colegii și prietenii mei vorbeau în casă o altă limbă decât mine, dar asta nu avea absolut nici o importanță, nici nu știam că e ceva de știut aici, așa era pur și simplu. Oare ce înseamnă să ai o conștiință națională? Dacă înseamnă să te vezi ca minoritate sau ca majoritate, atunci sper să nu mă molipsesc niciodată.