În general, rezist recomandărilor insistente. Cu cât mai asidue, cu atât mai mare este încăpățânarea mea de catâr să nu mă conformez. O calitate admirabilă, ce să zic, care mi-a pavat drumul în viață cu iasomie și petale de trandafiri.

Așa și cu cartea asta, Prietena mea genială, de Elena Ferrante, atâta au insistat câteva prietene să o citesc, că puteam să jur că va rămâne necitită pe veci. Însă s-a stabilit la club să citim primul volum și apoi să vedem dacă merită încă o întâlnire și pentru celelalte. Mi s-a părut un compromis acceptabil. Dacă nu-mi plăcea, cel puțin aveam un forum unde s-o fac bucăți.

Nici n-am terminat-o până la data stabilită. A mers greu și nu pentru că ar fi fost plictisitoare, ci pentru că mă obosea. Nu am renunțat și îmi pare bine, pentru că restul paginilor din celelalte trei cărți au zburat. A ajutat și o viroză.

Per ansamblu, mai mult m-a întristat această tetralogie. Prietena mea genială este tot ce ar putea deveni fiecare dacă ar avea curaj, tot potențialul neexplorat, toate principiile nesusținute până la capăt, toate riscurile neasumate, tot entuziasmul înăbușit de conformism. O oglindă a ceea ce am putea fi. Un rezervor de idei și energie care ne împinge mai departe, dar noi, precauți, nu luăm din el decât puțin câte puțin, de teamă să nu supărăm sau să nu devenim ne-plăcuți.

Și apoi, recunosc, este și o țâră de invidie. Nu mi se întâmplă adesea să invidiez un scriitor, mai ales fiind eu nescriitor, dar aș fi vrut să le scriu eu pe Lina și Lenu. Pe măsură ce citeam, îmi venea să strig Oprește-te chiar acum, nu mai scrie nimic, știu eu, știu eu! Acum însă treaba e făcută, au fost scrise. Nu-mi mai rămâne decât să le trăiesc.