În ultima vreme mi-e din ce în ce mai greu să mă decid ce să citesc mai departe. Termin o carte şi privesc fără chef la mormanul de cărţi necitite şi niciuna nu-mi spune mare lucru. Prea tristă (nu vreau să asasinez efectul copăceilor înfloriţi), prea groasă (pentru a fi cărată cu metroul), prea abstractă (pentru minţile mele obosite), prea concretă (până la urmă vreau să evadez din cotidian, nu să mă afund mai tare în el), „cartea următoare” are un  chip din ce în ce mai vag şi din ce în ce mai puţin asemănător cu ce am eu în bibliotecă. Aşa că astăzi, între două drumuri, am intrat într-o librărie ca să o găsesc. Am cântărit nişte Liiceanu – Apel către lichele (pentru că sunt ultima incultă care n-a citit-o), ceva de C.S. Lewis despre creştinism (dacă aţi citit Sfaturile unui diavol bătrân, ştiţi că C. S. Lewis, pe lângă Cronicile din Narnia, a scris foarte sprinten şi despre asta), o carte de Eric-Emmanuel Schmitt  şi una de Pleşu. Nimic n-a funcţionat însă, le-am frunzărit, dar nu m-am văzut citindu-le. Aşa că, pe scurt, am cumpărat această carte de Dan Lungu care arată promiţător, adică nici prea grea, nici prea uşoară, nici prea abstractă, nici prea concretă (e totuşi scrisă în 2004, s-o mai fi schimbat şi cotidianul de atunci). Cel puţin câteva zile nu va mai trebui să-mi bat capul cu întrebarea What’s next?

______________________________________________________________________________________________

P.S. Ca să înţelegeţi în ce hal de disperare am ajuns, aseară am citit Motive pentru a zâmbi, de Zig Ziglar, deci literatură motivaţională de cea mai pură speţă (ca să nu fac aprecieri legate de înălţimea speţei). Nu mi-a schimbat perspectiva despre lume şi viaţă, dar cărticica este o colecţie decentă de glume şi povestioare de folosit la training şi tras din ele concluzii cu aer inteligent.