Mi-a plăcut titlul, îmi suna a ceva, e un nursery rhyme:

Tinker, Tailor, / Soldier, Sailor, / Rich Man, Poor Man, / Beggar Man, Thief.

Ea este Soldier. Copilul este Sailor.

Este despre cât de apăsător este să fii o mamă nouă și singură. Nu că eroina n-ar fi avut un soț, dar singurătatea nu scade cu vreo bucată de hârtie și nici cu existența altor ființe vii în proximitatea ta.

Eu am rezonat și cu cartea asta, m-am regăsit și în ea, deși nu în circumstanțele precise ale eroinei și nici în toate deciziile și emoțiile ei, dar în sentimentul de ansamblu cu siguranță da. Identitatea ta se schimbă complet când devii mamă, încă nu îți este clar în ce, dar ce e clar este că oricine erai înainte a murit și oricum a fost viața ta s-a terminat. Cel puțin așa a fost experiența mea. Știu și persoane care au zis că au integrat copilul, pas cu pas, în viața lor. Le-am invidiat, pentru că părea că viața lor era atât de mare încât copilul nu a reușit să o întoarcă pe dos. Și mai mult le-am invidiat pe cele care s-au simțit susținute în această perioadă și nu s-au simțit singure. Păcat că în limba română alone and lonely se duc ambele în singur, pentru că nuanțele sunt importante. Aș fi vrut să fiu singură, adică să am un moment pentru mine (în plan fizic), dar aș fi vrut să nu fiu singură cu responsabilitatea pe care o simțeam cât un hău uriaș în care nu mai este nimeni și orbecăi singură.

Bănuiesc că există și experiențe diferite și mă întreb în ce măsură ne putem imagina experiențele celorlalți? Cu siguranță ceva ne putem imagina, altfel nu am citi nicio altă carte în afara propriei biografii. Dar apoi, concret, mă îndoiesc că își poate imagina cineva cu adevărat , fără să o fi simțit, combinația otrăvitoare de oboseală extremă care te transformă în zombi, cu surescitarea care nu te lasă să dormi, responsabilitatea care te strivește și de la care nu ai o secundă pauză, combinată cu teama permanentă că poate greșești, cu consecințe ireparabile și veșnice.

Îmi amintesc când m-am întors la muncă, de abia atunci m-am simțit o ființă umană, care are oarecare control fie și numai asupra micilor decizii din viața ei, cum ar fi de exemplu când te duci la baie, sau când mănânci. Munca a fost pentru mine ca un concediu de la adevărata muncă pentru multă, multă vreme. Și nu pentru că ar fi fost ușoară sau aș fi frecat eu menta. Ci pentru că nu era haotică, îmi cerea competențe pe care le aveam, o puteam organiza eu și orice aș fi greșit puteam repara imediat. Dar mă rog, nu despre asta este vorba, nu e despre cât de dificil este să crești un copil la început, că lucruri dificile facem cu toții, indiferent de gen și în toate domeniile. Este despre cât ești de singură în timp ce faci treaba asta dificilă, exact atunci când ești mai vulnerabilă și nici nu mai știi cine ești și pe ce resorturi din ființa ta te poți baza. Apoi devine mai ușor, devii mai competentă, dacă ai noroc începi să ieși din casă, să socializezi, nu mai ești așa de singură, nu mai e așa de greu, dar în multe cazuri durează ani și ani și ani să îți amintești, sau să descoperi, cine ești. Atâta efort, atât din tine ai pus în a fi mama cuiva, că a încerca să definești cine ești tu dacă dai rolul ăsta la o parte e ca și cum ai smulge un bandaj cu jumătate din rana pe care o acoperea.

Modernitatea a luat tribul (de femei) care ajuta la creșterea copilului și în multe cazuri nu a pus altceva în loc. Da, acum bărbații schimbă pamperși, pot face copilului baie și pot fi motivați să utilizeze sumedenia de echipamente bebelușești, dar câți sunt cei care înțeleg că mai e atâta hău sub suprafața asta?

E o carte pe care aș recomanda-o tuturor, înainte și după ce au devenit părinți, deși poate că sunt mai multe registre în care o poți citi, poți crede că e vorba despre o femeie neobișnuit de nevrotică, slabă, incompetentă, sau poate o putem justifica și minimiza etichetând-o cu depresie și până la urmă putem evita să înțelegem orișice din cartea asta.

A, și mai era chestiunea prietenului ei, cine era prietenul ei, exista el cu adevărat sau nu? Poate că era ca un prieten imaginar, cum au copiii, o proiecție care te ajută să treci peste perioade dificile și să te definești în relație cu ceva exterior, să fii văzut atunci când nimeni din cealaltă realitate nu te vede. Cred că nu întâmplător cartea se termină așa cum se termină. Nu mi-a plăcut în mod special finalul, dar are un sens.