Din colecția de la Bruxelles am citit Le coeur synthetique, de Chloé Delaume. Cum rareori e ceva întâmplător în viață, nici cartea asta nu cred că m-a găsit din întâmplare așa, chiar acum. Nu a fost deloc o lectură confortabilă. Pentru că în acest moment, pentru mine, se termină o perioadă și alta începe, simt nevoia să mă apropii de alte perspective feminine, dar nu ca să-mi validez ruminațiile ci dimpotrivă, ca să ies din perspectiva mea, să iau un pic de distanță de aceleași și aceleași gânduri pe care le plimb încolo și încoace de prea multă vreme.

Cartea e scrisă la persoana a treia, dar într-un mod ciudat, de parcă și autoarea a căutat o distanțare de eroină, a vrut să o arate din afară, dar ca atunci când spui tare Nu, nu sunt eu, întreb pentru un prieten, chestia asta nu are nicio legătură cu mine!

Nu știu dacă a fost intenționat sau nu dar pe tot parcursul romanului persistă sentimentul că Adelaide, eroina, e o persoană ușor ridicolă, așa cum caută ea iubirea cu toată lista de condiții atașată. Poate cartea e o satiră și nu mi-am dat eu seama, dar pe alocuri m-am întrebat dacă e o poveste tristă cu care să empatizăm și față de care să ne arătăm compasiunea, sau e o comedie a slăbiciunilor umane de care să râdem ca să le exorcizăm din noi. Seamănă destul de tare cu remake-ul la Sex and the City, minus aerele, locurile comune și butaforia americane.

Cam atât despre cartea asta. Nu mi-a plăcut, dar mai bine că am citit-o.