Etichetă: C. Virgil Gheorghiu

Condotiera sau cât deschizi ochii

Aveam Condotiera de ceva vreme dar momentul ei a venit acum, cu ocazia recitirii Orei 25 pentru club.

E un roman în același timp polițist, tragic, liric, religios și angajat politic; ar putea părea că din ghiveciul ăsta a ieșit o porcărie, dar nu, nu e deloc așa, e o carte scurtă, dar grea, care pune pe masă franc și fără menajamente tema politică a îndobitocirii României cu ocazia invaziei ruse. Cartea e publicată în Franța în 1969, la douăzeci de ani după ce Gheorghiu se stabilise acolo. Experiența defilărilor și a satelor goale nu este deci la prima mână, nu este ceva ce el a trăit personal. Însă până la urmă, trăitul personal nu îți garantează o mai bună înțelegere a lucrurilor. Eu am trăit personal câteva defilări, cu insolație pe stadion, mizerie și epuizare. Plus un număr semnificativ de munci patriotice în condiții în care mi-ar fi imposibil să-mi imaginez că aș pune-o pe fiică-mea înainte de 12 ani (și nici după, for that matter). Și ce am învățat din experiențele astea? Să strâng din dinți, să mă descurc cu ce mi se dă, să comentez în șoaptă, să-mi calculez șansele, să fiu o bună oaie în turmă. Sigur, unele din învățăminte sunt bune, m-au ajutat foarte mult, ca de exemplu să nu iau de-a gata confortul pe care îl am, așa că mă bucur ca prima oară de fiecare dichis din viața mea. Mulți ani, când nu mi-era bine, mă gândeam că sunt într-o sală de așteptare a unei gări uitate și dorm pe o bancă tare de lemn (vă amintiți băncile de lemn lustruit de atâta folosință?). Cum în realitate eram de obicei într-un loc mai bun, reușeam instantaneu să mă simt mai bine. Dar am divagat. Ideea e că nu am înțeles nimic, istoric vorbind. Totul părea o glumă proastă care nu se știe când se termină, așa că mai bine râdem acum, că nu se știe când mai apucăm.

Înapoi la carte. Personajele sunt clar niște arhetipuri iar toată cartea este o parabolă despre asuprire și alterarea realității (astfel încât oamenii și-au predat de bunăvoie bunurile partidului, preotul corupt și vicios și-a ucis fratele să-i ia nevasta, etc) până când, ceva ani mai încolo, unii ca mine sunt surprinși să afle că realitatea nu e chiar cum credeam eu (mai clar, faptul că nu-mi plăcea să merg la defilare și să cânt România în casa de cultură înghețată nu mi-a deschis ochii asupra tuturor realităților modificate de propagandă). Mai mult decât cele pozitive, personajele negative sunt strict niște metafore ale asupritorilor care își declamă filosofia într-un mod foarte articulat, concret și limpede, cam ca în Atlas Shrugged; nici un mister aici, nicio nuanță de deslușit. Deși beneficiul clar este că sensul negativ al lucrurilor este spus pe față, să priceapă tot prostul, problema este că în realitate administrația publică nu spune: „Tăiem copacii pentru că ni se fâlfăie dacă muriți sufocați sau nu, pe noi ne interesează să fim realeși și să mutăm niște bani în buzunarele noastre”. Nu, ei spun „Facem locuri de parcare pentru voi, ne pasă de calitatea vieții voastre!” Și noi îi credem, vedem doar imediatul, câștigul de acum, praful din ochi, pentru că e mai simplu așa, nu necesită efort să înghiți o gălușcă aflată fix în fața ta. Și atunci la ce bun să scrii o carte ca asta, dacă nu să avertizezi oamenii că nimic bun nu se va întâmpla dacă nu deschid ochii cum trebuie, dacă înghit toate găluștile care li se servesc, dacă nu își pun întrebări. Cu toate că personajele negative nu ar putea fi mai clare, faptul că Sabina și preotul tot mai au spațiu să se îndoiască și să-și asume responsabilități (și câteodată vini pe care nu le au) mi se pare că restaurează profunzimea cărții care altfel ar fi alunecat serios în caricatural.

Mă opresc aici că altfel alunec și eu în stilul comentariilor literare pe care le învățam pe dinafară în scoală și imediat mă apuc să inventariez epitetele, metaforele și oximoroanele.

Din nou, ora 25

Cam din 7 în 7 ani e musai să recitesc această carte. A picat bine, că o avem de discutat la club. Este vorba despre Ora 25, de Constantin Virgil Gheorghiu.

De la lectura de data trecută rămăsesem cu niște nelămuriri. Nu mă regăseam în alegerile personajelor, îmi închipuiam că lucrurile ar fi putut sta altfel dacă, de exemplu, Johann ar fi plecat în America sau Traian nu s-ar fi sinucis. Dar ar fi stat cu adevărat altfel? Acum nu mai sunt așa de sigură. Dimpotrivă, am senzația ca nu ai unde să te ascunzi, că orice ai decide nu scapi. Singurul lucru pe care il poți afecta cu deciziile tale este tipul de suferință pe care îl preferi.

Când ești tânăr ai impresia că toți adulții din jurul tău sunt idioți și că generația ta este singura iluminată care vede adevărul și înțelege ce este esențial în lumea asta. Apoi vine un moment în care, brusc, constați că deși în mare măsură tu continui să crezi asta, există alte generații, mai tinere, care te plasează pe tine în cercul idioților și atunci începi să crezi că 1. de fapt în tinerețe erai naiv și uite că nu tot ce zboară se mănăncă (un gând esențial care îți permite să desconsideri tânăra generație cu ideile ei naive cu tot) și 2. nici acum, la o vârstă matură, nu ai înțeles mai nimic din lumea care te înconjoară (iar de aici poți să continui să dai vina pe lume sau pe tine, în funcție de ce boală mintală te coafează mai bine). Sau, poate ai impresia că înțelegi cât de cât cum stau lucrurile, ba chiar ești mulțumit de tine că deții o doză sănătoasă de detașare, poți aborda cu sarcasm orice subiect, ba chiar ai un insight special în mersul lucrurilor pe care te ferești să îl împărtășești altora pentru că nu vrei să le spargi bula de pufoșenie. Și apoi citești cartea asta și vezi că de fapt totul era clar încă de acum 50 de ani. Chiar nu ai reușit să desparți în mintea ta propaganda de realitate, chiar nu ai înțeles decât foarte puțin și cu foarte mult efort.

Și atunci, pentru că nu poți înghiți gălușca chiar așa, te întrebi dacă nu cumva lucrurile întotdeauna au fost așa. A existat vreodată vreo perioadă pe care să o plângem acum? Autorul pare că își închipuie că da, dar nu văd care ar fi aceea. Pare că a existat cândva un paradis în care țăranii erau mulțumiți și fericiți, nu îi exploata nimeni și nici nu-și tăiau gâtul unul altuia pentru pământ, femei sau oi. Intelectualii cugetau într-o profundă libertate a spiritului și o adâncă recunoștință a nației iar cetatea era condusă în beneficiul tuturor de o măiastră mână administrativă. Sună SF, nu? Pentru că e. Sau poate micile probleme lumești sunt ok, sunt acceptabile, adică până la urmă Johann înțelege și acceptă toate mizeriile cotidiene, ba chiar ele par a fi ceea ce îi face pe oamenii din jur mai umani (adică e ok să-l tortureze, oameni sunt și ei, au un job description, dar apoi i-au oferit o țigară, deci all good). Uite aici nu sunt de acord cu autorul. În graba lui de a condamna istoria și niște personaje abstracte, pare să-i absolve de orice responsabilitate pe toți cei care o pun în practică. Sigur, între timp psihologia i-a dat dreptate, oamenii sunt cu toții niște potențial criminali, nimeni nu e scutit de la a deveni un monstru în condițiile propice. Și atunci, de ce ne mai plângem? Lumea nu merge în sus, așa cum am învățat la școală. Optimismul pare a fi pentru nesăbuiți.