Etichetă: Bessel van der Kolk

Review: The Body Keeps the Score (tot despre traume)

Audible book cover of The body keeps the score.

The Body Keeps the Score, de Bessel van der Kolk. Editura Penguin, link aici.

Pe scurt, despre traumă și posibilități de vindecare, pe baza cercetărilor și experienței autorului și a altora care știu ce spun. Ideea principală, sau firul roșu, este că trauma nu e ceva ce locuiește exclusiv în mintea noastră. Corpul este și el afectat și vindecarea trebuie să ia asta în serios. Îndoparea cu medicamente și vorbitul până te faci albastru au rolul lor, dar nu rezolvă tot.

Readability: a mers greu, cred că m-am apucat de ea acum câteva luni, dar nu pentru că scrierea e greoaie, chiar nu e, iar eu am ascultat-o pe Audible (deci efort mai mic), ci pentru că subiectul este dificil. Și cognitiv, dar mai ales emoțional. De multe ori a trebuit să mă opresc, pentru că nu mai puteam să ascult, experiențele relatate erau prea apăsătoare. În partea a doua, în care vorbește despre metode terapeutice, nu mă mai săturam însă și a fost nevoie să pun conștient un pic de frână ca să am timp să procesez ce ascult.

De bine: mi se pare că este o carte de bază pentru toți cei din profesiile legate de sănătatea mintală și foarte utilă pentru absolut oricine. Nu e nevoie să fi fost în război ca să beneficiezi de ce scrie în carte. Trauma nu e ceva ce li s-a întâmplat altora pentru că au avut ghinion. E ceva ce se întâmplă mult mai multor oameni decât am vrea să recunoaștem, cu impact mult mai profund decât ne dăm seama.

De rău: nu am. E o carte esențială pe care cred că mi-o voi cumpăra și în variantă tipărită, ca să o pot studia cum trebuie.

Per ansamblu, o carte esențială, obligatoriu de citit. Am găsit în ea genul de idei care ar putea salva omenirea, dacă lumea le-ar crede. Genul de idei care sunt fix ca o comoară ascunsă în văzul tuturor. Dar lumea nu crede. După cum putem vedea în ceea ce trăim zilele astea pe piciorul nostru de plai.

Mai multe resurse aici și aici.

Traume

Titlu: Pe frontul de vest nimic nou

Autor: Erich Maria Remarque

Editura: Polirom

Am ratat șansa să pun o poză frumoasă cu cartea asta pe o terasă la Viena, cu orice fundal s-ar fi nimerit, pentru că oriunde te-ai nimeri pe acolo e ceva frumos în fundal.

Pentru că am citit haotic în copilărie, l-am descoperit pe Remarque foarte recent și mă bucur că e așa, pentru că nu știu ce aș fi înțeles din toate poveștile astea de război pe vremea aceea. Acum însă, întâmplarea face că am citit-o în paralel cu (ascultatul cărții) The Body Keeps the Score, a lui Bessel van der Kolk, despre care o sa scriu separat, o carte despre traumă și posibilitățile de vindecare, pe care ar trebui să o citească oricine are un interes în sănătatea minții și corpului. Adică am văzut în același timp cum se produce trauma și cât de dificil este să o vindeci. A fost ca o conversație între cei doi autori, petrecută în capul meu. Mecanismele pe care le descria psihiatrul erau exemplificate perfect de scriitor.

Deși războaie se petrec tot timpul în lume, întâmplarea fericită face să nu fie chiar acum nici unul în ograda noastră, așa că ne închipuim și noi ce putem, la mâna a doua, prin intermediul cărților. De altfel pare a fi singura modalitate de a integra cât de cât emoțiile legate de astfel de evenimente. Am regăsit la Remarque aceeași imposibilitate de a concilia oroarea războiului cu viața de zi cu zi (în fragmentul cu permisia, de exemplu), pe care am găsit-o și în alte părți, dar mai recent la Viktor Frankl care povestește cât de străine și artificiale păreau poveștile din lagăr la reîntoarcerea acasă și cum nu se găsea niciodată locul, momentul și audiența pentru a le spune.

Mă surprind în ultima vreme, mi se schimbă perspectiva asupra timpului. Când ești bombardat din toate părțile cu noutăți, luna trecută pare acum un an și totul pare să se deruleze cu rapiditate și să se învechească instant, acum o sută de ani poate părea, well, acum o sută de ani. Însă constat că nu multe s-au schimbat și nu spun asta cu zăduf, nu e un fel de cârcoteală că nu zburăm cu viteze mai luminoase, ci dimpotrivă, e o constatare liniștitoare. De fapt, lucrurile nu se mișcă așa de repede, doar par rapide pentru că sunt agitate și gălăgioase, dar oamenii sunt în linii mari la fel, în unele privințe mai buni și mai deștepți (se presupune că educația universala a mai rezolvat una alta în Europa), în altele mai puțini buni și mai agresivi (agitația contemporană, stresul și înghesuiala nu au crescut nivelul de toleranță al nimănui), dar per ansamblu nu foarte diferiți.