Am recitit Cartea de la San Michele – o altă carte pe care am citit-o prima dată când eram mică, bunica mea mi-a împrumutat-o, este una din cărțile ei favorite. Acum câțiva ani am fost acolo, în Capri adică, am vizitat San Michele și mi-am cumpărat-o cu gândul să o recitesc. Am început-o, apoi am lăsat-o, nu din vina ei, și am reluat-o recent. Pe lângă faptul că între amintirea mea despre ea și ce scrie efectiv în carte există o suprapunere parțială, pot să mărturisesc că este o carte care m-a umplut de invidie. Pe scurt, este povestea (sau mai bine zis, varianta literară) a poveștii unui medic suedez, care a studiat și practicat la Paris, apoi la Roma (și în realitate și în alte locuri, despre care nu scrie în carte) și care se îndrăgostește de un loc din Capri și visează (și reușește) să-și construiască o vila și să trăiască acolo.

E povestea unui optimist însoțit de noroc, într-o lume în esență tristă, sau poate așa mi se pare mie.

***

Am început să scriu postul ăsta de vreo două săptămâni și mă tot învârt în jurul lui, nu vroiam să sune nici prea trist, dar nici foarte vesel, pentru că nu mă simt nici nici. E o carte de citit, e povestea unui personaj adevărat care a îndrăznit multe, și multe i-au și reușit. Câteodată uităm că indignarea noastră că nu ne ies lucrurile așa cum vrem e îndreptată greșit asupra celorlalți, nu ei n-au cumpărat biletul de loterie, noi n-am îndrăznit, de cele mai multe ori pentru că ne-am desfășurat în minte scenariul întreg înainte ca el să fi avut șansa să se petreacă sau nu. Trăim mai mult în mintea noastră decât în realitate. Și când zic asta, mă refer, desigur, la mine.