Etichetă: Aurora Liiceanu

Închis: inventar

Deși părea că La liste de mes envies o să joace rolul Accabadorei, n-a prea fost așa. Cartea mi-a plăcut mult de tot, mă gândesc chiar să o recitesc, mi s-a părut că are umor, dar e și lucidă, te face să te gândești la lucruri într-un mod pe care eu nu l-am prea experimentat. Dacă evenimentele fericite pentru care ne rugăm toată viața pot fi de fapt cel mai mare coșmar al nostru, atunci e foarte posibil ca adevăratele evenimente fericite să se întâmple chiar acum, iar noi să le tratăm de parcă ar fi niște ghinioane.. De ce avem nevoie? Ce ne trebuie cu adevărat? La ce visăm și credem că lucrurile respective ne-ar face fericiți? Oare așa ar fi?

Întrerupând acest șir incoerent de gânduri, trec la inventarierea chinurilor din ultima vreme.

un-miliard-de-ani-pana-la-sfarsitul-lumii-editia-a-ii-a_1_fullsizeAm crezut că mă scot din încurcătură cu niște Strugațki, așa că am citit Un miliard de ani până la sfârșitul lumii. N-a funcționat nici asta prea bine. O poveste ingenioasă din care rezultă că universul conspiră împotriva marilor minți în scopul autoconservării. Cel puțin marile minți au consolarea că universul se deranjează pentru ei.

 

 

 

*****************

la-taifas_1_fullsizeAjungând cu selecția cărților la criteriul „să încapă în geantă ca s-o pot citi în metrou”, am eliminat America a lui Kafka și Lumea Sofiei (pentru că aveam nevoie de un pretext ca să o elimin) și am rămas cu această cărțulie, de fapt am două similare și le tot confund între ele (dar mi-am consultat noptiera și cu siguranță aceasta e cea pe care am citit-o). E clar că autoarea are tot felul de lucruri de povestit, dar modul în care o face e ciudat iar mie îmi dă impresia că se lansează în diverse argumentații și analize, unele interesante, dar la un moment dat pierde șirul, nu mai știe unde dorea să ajungă și se oprește brusc. Despre substanța poveștilor nu mai am nimic de zis, a trecut ceva vreme (de fapt, doar câteva săptămâni, dar viața mea e cât zece, iar pretențiile pe care le am de la memoria mea sunt modeste).

Next.

povestiri eroticeUn proiect inedit, ca să folosesc un cuvânt stors de orice semnificație de mass-media. O seamă de autori consacrați (nu bag mâna în foc pentru toți) au fost invitați să producă fiecare câte o povestire erotică. Unii din ei s-au executat și au apărut în acest volum. Am citit vreo 2 cap coadă și încă 2 pe diagonală. Deși sunt foarte diferite ca stil și abordare, ce am citit eu a fost cam boring. De returnat cartea prietenei de la care am împrumutat-o. De cumpărat Henry Miller.

 

 

Mai departe.

dl ibrahim„11 stații de metrou”, așa s-ar chema postarea pe tema acestei cărți, pentru că atâta mi-a luat să o citesc. Cartea are puține pagini, dar hârtia e groasă, altfel ar fi părut că nu e nimic între coperți, iar pagina e locuită doar în mijloc, spațiul alb predomină. Cu toate astea, e destul de plină de sens, e o poveste pe care o spui în jurul focului, pretinzând că bunicul tău l-a cunoscut pe protagonist – sau cel puțin așa ar fi în filme. Filmul după carte nu am reușit să-l găsesc, dar mă mai străduiesc, pentru că vreau neapărat să-l văd, în mod clar are lucruri în plus, din ce e în carte scoți maxim o bandă desenată.

 

Alta.

visatoarea din ostendeDa, știu, e visătoarea și nu vrăjitoarea din Ostende, dar eu așa am citit pe copertă și așa i-a rămas numele, inclusiv acum când i-am căutat poza pe net, pentru că mi se pare excesiv să pozez eu coperți identice cu coperți deja pozate.

O altă colecție de povestiri, am constatat spre finalul celei dintâi. Dar tot îmi place cum scrie Schmitt. Aduce așa ușor a Coelho, dar e francez, sună mai bine.

 

Cam asta a fost. Nu prea mai am vorbele la mine.. Sper să mă vindec.

Versiuni ale feminităţii şi încurcături pe aceeaşi temă.

supuse

Am terminat zilele trecute Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii de Aurora Liiceanu. Din capul locului trebuie să recunosc că editorul acestei cărţi şi-a făcut mai bine treaba decât cel al cărţii scrise împreună cu Alice Năstase. Frazele sunt mai scurte, cuvintele mai inteligibile, câteodată chiar amuzant de „stradale” din dorinţa de a fi accesibile. Mie cel puţin, cartea mi-a calmat neliniştea existenţială legată de corectitudinea lui „vroia”. De acum îl pot folosi fără să mă zvârcolesc de vinovăţie, e autorizat de nenumărate ori de Aurora Liiceanu, aşa că nu mai este nevoie să mediez între nenumăratele opinii de pe Internet, eu tinzând s-o cred (dar nu şi s-o pun în practică) pe cea care spune că nu e corect.

Cartea are două părţi, după cum îi este şi titlul. Prima parte, „supusa”, este dedicată poveştii lui Hadley Hemingway, prima sotie a lui Hemingway. A doua parte, „rebela” este despre Zelda Fitzgerald. Mi-e greu însă să spun ce îşi propune autoarea cu această carte. Deşi plină şi de detalii biografice, şi de interpretări psihologice, cartea suferă, pentru că scriitura nu are stil. Unul din aspectele bulversante este utilizarea timpurilor verbelor. Alternanţa dintre imperfect şi prezent m-a năucit mai ceva decât serpentinele de la Timişu de Sus şi până la urmă am renunţat şi n-am mai încercat nici să contemplu povestea (mirajul imperfectului) şi nici să mă scufund în ea (tentaţia prezentului). Rezultatul acestei detaşări este că pot spune că am citit articole ştiinţifice care m-au înfiorat artistic mai mult decât această carte.

Acum despre subiectul în sine. Capitolul lui Hadley cea supusă începe cu diverse citate din alte biografii şi cărţi scrise despre ea de femei care şi-au numit fiicele după această primă doamnă Hemingway. Dacă au avut vreun motiv să facă acest lucru, doamna Liiceanu nu m-a convins, pentru că Hadley pare total neinteresantă din absolut orice punct de vedere iar high point-ul vieții ei cu Hemingway a fost actul ratat de a-i face pierdute în tren manuscrisele produse în trei ani de muncă, deși în acest caz nu e deloc vorba de o ratare, ci de un maxim succes în a transmite un mesaj clar: Urăsc munca ta. Cât despre dorința ei de fuziune, aici sunt în dezacord cu autoarea, Hadley nu dorea să fuzioneze cu Hemingway, ci să-l atragă pe el în lumea ei absolut normală și neieșită din comun. Ceea ce nu e o dovadă de prea multă supușenie. Singurul beneficiu al acestui capitol a fost că am mai aflat apoi câte ceva și despre celelalte soții ale lui Hemingway, mai ales a treia, Martha Gellhorn, care pare că a fost un personaj remarcabil și, măcar din când în când, lumea ar trebui să spună despre Hemingway că a fost al treilea soț al Marthei Gellhorn. A, există și film, l-am înscris pe lista binecunoscută.

După ce am citit capitolul Zelda cea rebelă, am decis că F. Scott Fitzgerald nu mai este unul din scriitorii mei preferați. Câteodată mai mult e mai puțin, și poate nu trebuie să afli prea multe despre scriitorii care chiar îţi plac. În orice caz, în deciziile ei de a-l lăsa pe Fitzgerald să copieze din jurnalul ei, să semneze povestiri scrise de ea şi, în general, să o împingă să devină un personaj despre care el să poată scrie, Zelda pare mai supusă, deşi nu în termeni clasici, decât neinteresanta Hadley. Curioasă mi se pare remarca scriitoarei despre felul în care e normal ca dintr-o viaţă împărtăşită să reiasă o scriere care aparţine amândurora, indiferent care din cei doi a scris-o (în acest caz, amândoi, separat). E curioasă pentru că pare a fi dovada unei adevărate fuziuni, pe de o parte, așa cum Hadley cea pragmatică probabil că nu ar fi putut nici măcar să-și închipuie că-și dorește. Pe de altă parte, e curios ca un scriitor, care a trecut conștient prin actul de a scrie, să-și închipuie că textul e primordial, autorii nu contează, adică sunt interschimbabili, dacă am trăit o anumită viață, evident lângă alții, oricare dintre noi poate scrie același lucru. Cumva, această idee contrazice ideea posibilităţii creaţiei – în fapt, nu putem crea nimic, suntem doar nişte vehicule ale creaţiei (altcuiva). Sună mistic.

Am zis că anul acesta voi scrie cu fraze mai scurte, dar nu e vina mea, textul aşa este, eu sunt doar cea care îl consemnează.