Cu oarece dificultate, am terminat Melcul pe povârniș, de Arkadi și Boris Strugațki. Recunosc ca am înțeles mai multe din postfață decât din cartea în sine, care pe alocuri seamănă cu un delir narcotic pe care îmi vine greu să-mi imaginez că autorii l-au planificat frază cu frază. Cartea, odată interpretată, îmi pare ca un cod pe care după ce l-ai spart, nu are farmec să-l mai folosești, pentru că poți spune același lucru și altfel, mai simplu. Preocupată fiind să navighez în hățișurile mlăștinoase și absurde ale conținutului (în sens pur descriptiv), găsirea sensului mi s-a părut secundară. Spre deosebire de Liviu Radu care a scris postfața, mie nu mi se pare că mesajul final este unul optimist. Pe scurt pentru cei ce nu au citit cartea, sunt două povești care nu se întâlnesc deloc, dar sunt cumva în oglindă. Pereț, personajul poveștii despre Administrație, vrea să fugă de absurdul birocratic al oamenilor și să se refugieze în Pădure. Candid, care trăiește de o vreme în Pădure, de altfel un loc mai absurd și bizar decât al oamenilor, vrea să se întoarcă în Oraș. Nici unul nu reușește, dar ni se sugerează că în final, Candid găsește o modalitate de a controla Pădurea și ăsta e motiv de mare optimism. Dar dacă nu te blochezi într-o singură perspectivă, și Pereț are la final o modalitate de a controla Administrația. Iar metodele lor sunt absolut similare. Dincolo de valoarea stilistică a cărții, care este de fapt mesajul? Că dacă există o logică, orice efort de a o înțelege este inutil. Că dacă ne agităm, nu înseamnă că și progresăm. Că dacă nu ne înțelegem propria lume, ce șanse avem să o înțelegem sau să o „cucerim” (ha, ha!) pe a altora? E un mesaj atât de trist, că nici nu poți să-l iei în seamă, pentru că ar fi ultimul lucru pe care l-ai face. Nu e niciun melc în vârful povârnișului.