Minunata călătorie a ideilor

Câteodată mi se pare că nu mai există surprize pe lumea asta. Se întâmplă aceleași și aceleași lucruri, nu neapărat predictibil la nivel individual, dar predictibil în schema generală a lucrurilor, cam ca vremea, așa. O să plouă cu siguranță săptămâna viitoare, dar întrebarea dacă marți la 12 va ploua sau nu are legătură mai mult cu nevoia noastră de a ne planifica zilele decât cu capacitatea meteorologilor de a prezice vremea la minut. De fapt, nu „surprize” e cuvântul corect, ci poate coincidențe.. sau înlănțuiri de evenimente aparent nesemnificative dar care te trimit pe o traiectorie un pic diferită, un grad mai încolo sau mai încoace și ajungi pe altă planetă, cum zicea fie autoarea cărții ăsteia, fie altcineva, nu-mi mai amintesc exact, dar oricum cineva relevant în context. Dar uite că nu am dreptate, dacă deschizi ochii și urechile, există..

Am ajuns de la o carte a lui Brene Brown la această carte, Cum să eliberezi artistul din tine (Artist’s Way) de Julia Cameron, care este de fapt un program de 12 săptămâni care te poate ajuta cu ce vrei tu, nu doar cu arta, dar eu am luat-o așa, literal. Pentru că, separat, o serie de întâlniri cu cineva m-a împins să explorez zona asta, a creativității de amorul artei, pe care până acum o pusesem deoparte pentru pensie, dar iată că nu e cum plănuiești, e cum e.

Iar apoi, dintr-una într-alta, am ajuns la Big Magic, care în principiu spune unele din aceleași lucruri dar e mai din zilele noastre, mai puțin cu Dumnezeu (dar tot pe acolo, doar că mai acceptabilă pentru mai mulți contemporani) și, nu lipsit de importanță, nu suferă de o traducere proastă (pentru că nu costa așa de mult în original ca Artist’s Way).

Cred că am ajuns la vârsta aia la care încep să mă întorc pe spirală și să înțeleg lucruri pe care am crezut că le-am înțeles mai demult, că doar eram deșteaptă, lucruri despre mine și despre viață, dar de fapt de abia acum încep să însemne ceva sau poate, cine știe, o să le mai descopăr o dată și peste două zeci de ani și de abia atunci o să pricep despre ce era vorba cu adevărat. Dar așa, foarte concret, m-am apucat să experimentez cu culori și forme și tot felul de idei pe care nu le mai arhivez pentru bătrânețe, le las să se coacă acum, că o să am tot timpul din lume să vină și altele.

Ca un side note, vorbește Liz Gilbert în cartea asta de romanul ei (nenăscut) cu Amazonul, pe care l-a scris Ann Patchett până la urmă. L-am citit și pe ăsta, uite aici, dar cred că ideea a oscilat așa un pic, a așteptat să vadă dacă mai e sau nu mai e iubită și apoi, reluctantly, s-a dus la altcineva. Cam cum ne spunea profa de mate în liceu (și mi se părea cam fără noimă așa, pentru orgoliul meu) să nu ne amărâm dacă nu știm să rezolvăm o problemă, că nu rămâne problema nerezolvată, se găsește cineva și pentru ea.

Catching up

Ce am mai citit între timp, că să nu mă mai bântuie:

IMG_20180218_145620.jpg

O povestioară lumpen de Roberto Bolano. Pentru clubul de carte. Nu m-a entuziasmat pentru că nu mi s-a părut credibil personajul principal; profunzimile lui, durerile lui (mă rog, ale ei, dar nu e important) nu erau congruente, pentru mine, cu noțiunea de lumpen-proletariat. Cartea are un merit vizual, prin jocurile continue de lumini și umbre, e poetică (nu mă dau în vânt după proza poetică) dar per ansamblu nu știu ce a vrut să spună. Că niște tineri sunt în derivă, că adulții din viața lor sunt orbi sau morți, ok, asta, dar mai departe? E tristuță, dar nu ca o zi ploioasă de toamnă, ci ca o bucătărie murdară pentru că proprietarul este orb (imagine din carte). Părea o carte care vrea să-ți arate un snapshot reprezentativ, dar personajul este prea reflexiv, și nu doar pentru categoria, extremă, pe care a ales să o reprezinte autorul.

O formă de viață de Amelie Nothomb. Nu am mai citit de mult ceva de Amelie Nothomb, pentru că mă cam săturasem de rețetă și precizia publicării în luna februarie. Treaba cea mai bună la cărțile ei este că nu trebuie să te stresezi cu credibilitatea acțiunii. Din capul locului știi că nu va fi, și tocmai asta face ca lectura să fie interesantă: te întrebi ce-o mai fi inventat de data asta? Nu vă spun ce a inventat acum; este o nuvelă (sau un foarte scurt roman) în genul epistolar, gen a cărui dispariție din viața normală nu putem decât să o deplângem. Nu neapărat pentru posibilitatea de a te ascunde în spatele scrisorilor (internetul este mult mai ofertant în acest sens), cât pentru necesitatea de a gândi un pic la ceea ce scrii, de care mesageria instant ne iartă cu consecvență. Poate de asta scriem scrisori către toți și nimeni pe bloguri, pentru că nu mai avem destinatari privați care să aibă rabdarea să ne citească.

How to be German – ziceam de ea aici. Cam light și nu am râs în hohote. O fi subiectul de vină? N-ar fi exclus.

Fascinație de Ann Patchett – nu am poză pentru că era împrumutată și am dat-o înapoi. Ar arăta bine ca film, acțiunea se petrece în jungla braziliană. A abordat niște teme atrăgătoare: etica în cercetare, dacă e bine să faci copii până la adânci bătrâneți, ce sacrificii faci pentru știință, etc. Însă mi s-a părut că s-a aruncat într-o grămadă de direcții și nu a excelat în niciuna. Nici nu știu dacă ar fi fost posibil să vânezi coerent toți iepurii ăștia dezlănțuiți. Văd că e o temă recurentă în capul meu capacitatea unei cărți de a ajunge pe marile ecrane, dar oare dacă ai vrea să faci un film bun, ai putea, în același timp, să ai un buget imens să filmezi în junglă, să ai un scenarist suficient de bun care să îți transmită ca lumea dilemele etice, un consultant științific care să nu trivializeze acest aspect, actori mai buni decât personajele (personajul principal mi se pare cel mai slab conturat din toată cartea), și toate astea fără să dai în SF de doi bani? A, și un alt sfârșit, care chiar să însemne ceva.

Fata care citea în metrou de Christine Feret-Fleury. Am fost la librărie în preajma Crăciunului să iau o carte cadou adecvată sezonului pentru o prietenă și am cerut ajutorul doamnei de acolo. Mi-a recomandat-o pe aceasta, până la urmă am luat-o pentru mine și Zile de Crăciun pentru cadou. A fost o carte pe care m-am străduit tare să o termin. E interesant: acum când mă gândesc, mi s-a părut banală și superficială, exact comentariul unei colege de club de carte despre Trei Etaje, a lui Eshkol Nevo, dar despre asta altă dată. Mi-a fost recomandată ca o carte „pentru suflet”, dar nu m-a însuflețit deloc. Am terminat-o totuși. Mă întreb dacă din cărți so-so pot ieși filme bune, că e clar că filme proaste pot ieși din orice.