Am citit mai puțin în perioada asta de pandemie, pentru că timpul s-a comprimat, mult mai multe lucruri trebuiau înghesuite în el, așa că nu a mai încăput și de cărți și de scris despre cărți. Pentru cei care nu au studiat economie, Adam Smith este „părintele” ei. Lumea arată astăzi așa cum arată în mare măsură datorită lui. El a formulat o grămadă de idei care acum sunt locuri comune în discursul public, cum ar fi diviziunea muncii, liberalismul economic, piața liberă, etc. A scris Avuția Națiunilor, o cărămidă de carte despre care am studiat la facultate, dar pe care nu am citit-o încă. Mi-am cumpărat-o recent pentru că unul din proiectele mele „pentru când voi avea timp” este să (re)citesc filosofie economică și economie politică ca să înțeleg mai bine lumea din jurul meu.

Cartea asta, Cum poate Adam Smith să vă schimbe viața, este despre o altă carte a lui Adam Smith, mai puțin cunoscută, Teoria sentimentelor morale, găsiți textul original aici. Russ Roberts ne intermediază accesul la textul original pe care îl caracterizează ca fiind greoi pentru cititorul de rând. Sigur, el nu a zis că suntem de rând, dar mie mi s-a părut un pic condescendent tonul pe alocuri și cam multe explicații pentru lucruri pe care le înțelegeam bine merci și din textul lui Smith (pe care îl citează frecvent).

Pe scurt, Smith ne învață cum să ne purtăm în viață. Cu bun-simț, cumpătare, să ne facem treaba noastră, să nu facem rău altora, să căutăm nu doar să fim iubiți / plăcuți (vezi număr de followers / like-uri, etc), cât în special să merităm să fim plăcuți. Adică nu doar să părem că suntem, ci chiar să fim. O idee revoluționară, aș zice, pentru multă lume care e mult mai preocupată să vândă, decât să aibă ce, mult mai investită în a se lăuda, decât în a face efectiv. Și nu ne sfătuiește Smith să nu ne prefacem pentru că am fi în pericol de a fi descoperiți de cineva, ci pentru că spectatorul invizibil, un fel de conștiință a noastră, știe. Știe dacă facem bine sau nu. Știe dacă ne umflăm în pene până la ridicol. Știe dacă doar părem. Teoria de ansamblu a lui Smith este că dacă fiecare ar face așa, cu alte cuvinte și-ar trăi viața în mod sănătos moral, lumea ar fi cu adevărat un loc mai bun. Nu e nevoie să fie nimeni vreun erou. Trebuie doar să ne vedem, cu diligență, de treaba noastră.

Ei bine, ce m-a surprins este că Roberts, deși nu pare vreun naiv, este suspect de pașnic în interpretarea lui Smith. Ba chiar reușește pe alocuri să-l relativizeze și să justifice această relativizare. Cu asta nu am rezonat, fiind eu mai puțin aplecată spre opinii care gâdilă auzul maselor. Dar până la urmă, fiecare mănâncă o pâine, dacă scrii o carte poate vrei să o și vinzi, etc.

Una peste alta, eu cred că spectatorul invizibil al multora a murit. A fost omorât, mai precis. Poate în multe cazuri nici nu s-a opus prea tare. Teama de ridicol a devenit ea însăși ridicolă. O seamă de oameni (nu majoritatea, nici pe departe, dar suficienți cât să-i observi), cu talente modeste dar ambiții nelimitate, se auto-promovează atât de deșănțat încât privitorii sunt ca spectatorii cărora le e teamă să spună că împăratul e gol. Și atunci se lansează și ei în urale entuziste sperând și unii și alții că dacă folosesc suficienți decibeli / canale de social media, dacă se străduie suficient să facă lucrurile „ca și cum”, ele chiar așa vor deveni, hainele impăratului se vor materializa prin magie. Dar din păcate, va fi în continuare tot „ca și cum”. Iar lumea va continua să fie locul atroce care este și niciun erou nu va compensa incapacitatea maselor de oameni de a fi mai mult și a părea mai puțin.