Atât de multe cărți, atât de puțin timp..

Ca să scap de sentimentul total de inadecvare pe care mi l-au dat cărțile din luna asta, m-am hotărât să citesc ceva lejer. Așa că m-am aruncat spre raftul cu Rodica Ojog-Brașoveanu, am ales o carte care nici nu părea deschisă și mi-am consultat memoria externă (adică blogul) ca să văd dacă am mai citit-o. Oroare! O citisem. M-am dus spre raftul cu Terry Pratchett, aleg o carte despre care nu aveam absolut nici o amintire, același scenariu. O citisem. Acuma, veți spune, dacă tot nu-mi aduc aminte de ele, aș putea la fel de bine să le citesc din nou. Ei bine, nu! După cum am aflat cu stupoare dintr-un film,  oricât te-ai strădui, poți să citești cam 3000 de cărți într-o viață de om. Filmul era despre viață și moarte, existența lui Dumnezeu și alte subiecte zguduitoare (serios, e de văzut dacă suportați genul film-teatru cu două personaje care nu se mișcă din decor), dar pe mine m-a deprimat foarte tare acest calcul. 3000 de cărți înseamnă o picătură într-un ocean, mai bine nu te mai apuci (kidding..)

Așa că m-am repliat și am aliniat următoarele candidate:

Lunea începe sâmbăta – de Arkadi și Boris Strugațki

Pata cu bucluc – de Mark Haddon (care a scris The Curious Incident of the Dog in the Night-Time – tare carte, o recomand)

Ura – de Anne Holt

Dacă zilele astea nu ma decid la niciuna, ne vedem la librărie.

Infernul zilelor noastre

Am citit Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică, un scurt roman compus dintr-o singură scrisoare prin care Alexis îi mărturisește soției sale că este homosexual. Cartea a fost scrisă în 1929 când autoarea avea douăzeci și ceva de ani. 35 de ani mai târziu, revizuind cartea, autoarea concluzionează că ea este în continuare actuală așa cum este. 83 de ani mai târziu însă, aș spune că nu mai este. În multe societăți oamenii nu-și mai fac atâtea procese de conștiință în legătură cu sexualitatea lor, asta e clar. Dacă vrem să extrapolăm, este relatarea iadului personal locuit de cei care nu sunt acceptați de societate. Întrebarea mea este însă dacă oamenii mai trăiesc așa ceva în zilele noastre.. Sau poate acum agonizăm lăuntric că nu reușim să ținem pasul cu moda, cu idealul feminin / masculin, cu ce zice societatea că ar trebui să fim ca părinți, parteneri, prieteni, etc.. Mda, nevrozele există și acum, dar sunt mai superficiale, mai dezlânate și mai puțin lirice.