Palma, de Christos Tsiolkas, este despre viața mai multor familii de (mai mult sau mai puțin) prieteni din Australia. Pretextul este o palmă primită de un copil de la cineva care nu era părintele lui (nu e cine știe ce spoiler, așa începe). E o carte bună de vacanță, deși cam dolofană, și un subiect bun de serial (care însă nu m-a prins, cred că altfel îmi închipuiam că arată personajele).
E scrisă cu meșteșug, personajele nu sunt superficiale, dar când vrei să scrii despre toate deodată, unele nu-ți ies așa de bine. Tema centrală, așa cum am văzut-o eu, este relația cu copiii, iar autorul ne prezintă o întreagă panoplie de posibilități și ne lasă, democratic, să tragem propriile concluzii. E un curent acum cu literatura care „sparge bariere” și „deschide discuții”. Atâta că mie mi se pare mai degrabă terapie socială decât literatură și aș prefera autori mai angajați în direcții mai puțin neutre. Dar trebuie să și vinzi, nu?
Pentru întâlnirea din februarie a clubului de carte, am citit Trei etaje, de Eshkol Nevo, un autor israelian contemporan de care nu auzisem. Spre deosebire de o parte din colegii mei de club, mie mi-a plăcut. Mi-a plăcut pentru că îmi vorbește despre o societate despre care știam doar stereotipuri. Apoi pentru că mi se pare că vocea femeilor este foarte autentic surprinsă (aici altora li s-a părut că dimpotrivă). Și, în ultimul rând, dar nu cel mai neimportant, pentru că e construită ca o metaforă pentru altceva, nu spun ce, să nu stric surpriza.
Cartescu 