Ianuarie e o iluzie

Mănânc o papară cu somon și chimichurri la Lente, muzica e un pic cam tare și nu mă pot concentra să citesc. Mi-am luat cu mine Pădurea întunecată, a lui Nicole Krauss, pe care am făcut-o cadou de Crăciun unei prietene care a și citit-o și mi-a spus că a confuzat-o total. M-am simțit vinovată un pic, deși fiecare e liber să se confuzeze în voie și, la o adică, nu e chiar un efect nedorit al literaturii. Îmi place Nicole Krauss, am citit restul cărților ei, dar ultima a fost acum ceva vreme.

Cartea de club din ianuarie a fost O camera doar a ei, a Virginiei Woolf, pe care nici măcar nu o terminasem cand am venit la club, în ciuda faptului că are o sută de pagini or so.

S-a aglomerat și la Lente, oricum în curând trebuie să mă întorc să o recuperez pe fiică-mea de la incubatorul de lectură de la Cărturești. Sunt curioasă ce or fi făcut. Pe FB scria că o să citească Boris Vian. Nu chiar ce aș fi pus în capul listei pentru intervalul ei de vârstă. Dar un pic de scuturătură nu are de ce să-i strice.

E soare afară, pare că vine primăvara. Îmi place perioada asta, dintre iarnă și vremea bună. În fiecare an îmi pare că nu se mai termină iarna, de fiecare dată sunt surprinsă că vine soarele, că se usucă pe jos, că înmuguresc copacii. Citesc, tot pentru club, Lebedele de pe 5th Avenue și mă gândesc cum o fi să te plimbi după soare tot anul. Să te muți în Jamaica iarna, să pleci în croaziere, să nu îngheți într-un oraș in general maro-gri și prea rar alb. E tentant, dar probabil că nu aș mai aprecia așa de tare venirea primăverii. Contrastul e necesar, ne asigură psihologii, altfel te scufunzi într-o stare călduță care se transformă repede din mulțumitoare în contrariu. Așa să fie? Oare nu poți aprecia un lucru dacă nu te confrunți cu absența lui? Poate că nu neapărat. Uite, de exemplu, camera de care vorbea Virginia Woolf. (Pe scurt, teza este că femeile nu se pot aștepta să creeze ceva dacă nu au banii lor și o cameră proprie.) Sunt suficient de norocoasă să am o cameră proprie, așa că pot spune din experiență că nimic nu se compară cu sezația pe care o ai când închizi ușa și intri în lumea ta, în care singura ta grijă este să lucrezi la chestiile tale. Nu să muncești, deși câteodată mi se mai întâmplă și asta, pentru că partea cu banii nu e rezolvată. Dar plecasem de la o idee. Chiar dacă nu mai e o noutate, apreciez imens, în fiecare zi, că am un loc al meu. Și nu pentru că aș simți că evadez, deși e un pic de evadare, dar nu în sensul că scap de oameni sau circumstanțe; scap în special de gândurile mele legate de oameni și circumstanțe. Nu e puțin lucru.

Dar uite, oricât aș vrea să fiu de mindful și atentă să nu mă automatizez, în fiecare sfârșit / început de an lucrurile se desfășoară la fel: se face frig, haine groase, urât afara, zăpadă sau nu, vin sărbătorile, alergătură, mâncare, Crăciunul, liste, rezoluții, Anul Nou, Anul Nou, Anul Nou (așa e a noi, trei zile) și apoi bang! e februarie. Nici măcar faptul că l-am născut pe fiu-meu în ianuarie nu a reușit să pună ca lumea luna asta în calendar, deși a ajutat un pic, acum este [..] rezoluții, Anul Nou, Anul Nou, Anul Nou, petrecere și da, februarie. Eventual direct mijloc.

Operațiunea Eliberarea noptierei

Am terminat într-un final Masa pisicii . Până la urmă mi-a plăcut, deși nu s-ar spune având în vedere că am abandonat-o cu lunile. Nu am citit Pacientul englez, am văzut filmul, ca toată lumea. Mi-ar plăcea să se facă un film și din cartea asta, deși probabil nu ar avea atâta succes fără câteva twisturi semnificative care să permită unui actor sau altuia să strălucească în rol. Poate și Pacietul englez a avut, nu știu. Dar mie mi-a plăcut așa cum e, neostentativă, plină de paranteze, câteodată în sepia, câteodată cu muzica estompată în amintire. E povestea unor călătorii, unele reale și altele metaforice, în care destinațiile contează mai puțin. Când eram mică și mă întorceam acasă de prin vacanțele la bunici sau din tabere, îmi plăcea să mă uit pe geamul tramvaiului, seara, la ferestrele luminate ale apartamentelor de bloc și să îmi închipui cum trăiesc oamenii acolo. De cele mai multe ori tot ce vedeam era o lustră și partea de sus a vreunui dulap, dar realizarea faptului că acolo trăiesc oameni care au venit și ei acasă de undeva, s-au certat sau poate nu, gătesc cina, au un plan pentru la vară și fac în general lucruri pe care le faci tu și deci sunt la fel de reali ca tine, mi se părea copleșitoare. Cu asta seamănă această carte. Călătorești pe drumul tău și din când în când te apropii de poveștile altora, le vezi mai clar, sau vezi mai clar un moment al lor, o etapă, apoi te indepărtezi, se aud din ce în ce mai slab, mergi mai departe, vezi alte povești și încerci să înțelegi ceva din toată călătoria.