În loc de filme de Crăciun

Nu prea am reușit să mă țin de citit în ultima vreme. Nu de romane, în orice caz. Așa că l-am scos din raft pe ăsta, care promitea o lectură ușoară și nesolicitantă. În mare parte, așa a și fost. Se cam întinde cu primul episod al poveștii și, dacă ai citit recenziile, te tot întrebi când vine conflictul, când se întâmplă nenoricirea, că totul pare doar o șampanie și o distracție. Nu vreau să dezvălui povestea, însă. Cel puțin, nu detaliile.

În mare, este despre o femeie care, la bătrânețe, uitându-se înapoi spre viața ei, constată că a fost bună la 3 lucruri: să coasă haine, să facă sex și să fie o bună prietenă. Nu e rău, nu e rău deloc. Ideea care m-a pus pe gânduri este aceea că poți fi un om bun și dacă nu ești curajos, și dacă nu vrei să fii într-un cuplu sau să ai copii, și dacă nu poate avea nimeni încredere în tine. Poate unora, mai luminați, le sună evident: normal că nu trebuie să fii perfect, de altfel nimeni nu este, toți avem bubele noastre. Mda, dar unele bube par a fi mai puțin acceptabile decât altele. Dacă dintr-o dată am revelația că vreau să explorez lumea și dispar la orizont după ce îmi las copiii pe la rude, nu cred că multă lume o să mă felicite pentru imperfecțiunile mele. Oare era societatea mai tolerantă atunci? În ultima vreme așa mi se pare, că în anumite privințe, așteptările sunt în continuă creștere și, odată cu ele, presiunea pe care o punem pe noi să fim la înălțime. Din păcate, asta nu ne și ajută să fim mai la înălțime decât am fost vreodată, dar în schimb ne împinge să ne comparăm cu un standard mai înalt.

New York-ul pare că are o treabă cu „fetele” (vezi și serialul Girls). Cum cartea e doldora de personaje declarat imperfecte (de ambele sexe), mă întreb dacă e vreo metaforă sau vreo referință culturală pe care nu o prind eu. Una peste alta, pentru mine a fost exact ce trebuia, cartea potrivită la momentul potrivit.

Ce n-am citit

Recunosc, nu am citit ultimele două cărți pentru clubul de carte, deși am încercat.

Cu 62.Model de asamblare, a lui Julio Cortazar, nu am trcut de pagina 15. Mi se pare mai dificil decât Proust și nici acolo nu am performat mai bine, dar am crezut, în mod convenabil, că franceza mea nu e suficientă.

Într-un stil similar dar alt registru, m-am chinuit cu Băgău, al Ioanei Bradea. Nu e prima dată, am mai încercat odată acum 15 ani sau când a apărut. Deși pe vremea aia eram mai aproape de targetul de vârstă al autoarei, am reușit să ajung pe la pagina 5, cu mari dificultăți. De data asta, cred că am citit cam jumătate din ea, punând cap la cap toate cuvintele pe care le-am citit, că am mai sărit pagini și capitole. Una peste alta, cred că acum mi s-a părut mai interesantă pentru că toate referințele culturale sunt, în acest moment, istorice. A fost greu de digerat limbajul, nu pentru că nu m-aș descurca să înjur în trafic, ci pentru că îmi sună nerealist. Eu personal nu cunosc și nu am cunoscut niciodată în viața reală vreo persoană educată (ca personajul) care să vorbească așa. I get the stream of consciousness thing, dar nu empatizez cu conștiința din poveste.

Înțeleg că romanul a fost foarte bine primit, are și un premiu, citesc review-uri bune pe Goodreads și în alte părți. Da, e o frescă, da, unele conversații sunt savuroase dacă ești into cringe comedy sau mai rău, am apreciat rebeliunea literară în primele pagini, dar apoi este (much) more of the same si n-a mai mers. E interesant cum încântarea, ritmul și sclipirea unora este somniferul altora. Sigur e o treabă valabilă reciproc.