8 martie și alte provocări femini(n/st)e

Como ser una mujer y no morir en el intento sau Cum să fii femeie și să nu mori încercând, o carte scrisă prin anii 90 de Carmen Rico-Godoy, o ziaristă spaniolă.

Mi-a fost greu să o găsesc, până la urmă m-au ajutat niște magazine de cărți la mâna a doua din Vigo, pentru că nu e neapărat lectura generației tinere, dar vânzătoarele un pic mai în vârstă decât mine (pentru că eu totuși nu mă sinchiseam prea mult în anii 90 de treburile astea) și-au amintit de ea cu bucurie. În română nu s-a tradus, cred că nu doar eu aveam alte preocupări pe atunci.

Mie mi-a recomandat-o profa de spaniolă, pentru că este ușor de citit chiar dacă nu ești foarte avansat. Fiind scrisă de o jurnalistă, stilul este curat, fără înflorituri și concis. În plus, are și umor, deși pe alocuri este un umor negru. Sunt patru episoade în carte și acoperă tot: cuplu, profesie, a fi părinte, vacanță, prieteni, sănătate, familie extinsă. Cu ușurință poți face din ea câteva scenete cum erau cele pe care le vedeam la revelion pe vremuri, dar nu chiar Tanța și Costel, mai elevat un pic. Îmi pare rău că nu e și în română, oare om avea și noi ceva asemănător? Să caut.

Îmi amintesc când am venit, acum trei ani, și de 8 martie, în loc de dulcegării, fundițe și ursuleți, în oraș se punea de o demonstrație pentru drepturile femeilor, iar la radio puteai asculta on heavy rotation diverse statistici demoralizatoare despre cum, în anii 2020, femeile tot nu se bucură de aceleași privilegii. Și așa în fiecare an, în toate orașele. Ziua de 8 martie este una sumbră mai degrabă, în care vedem cât drum mai este încă de făcut. Există și sărbătoarea cu fundițe, în mai, de ziua mamei.

M-am regăsit mult în povestea cărții, fiind eu acum în plaja de vârstă a scriitoarei eroine. În Spania cred că s-au schimbat multe din anii 90 și până acum în privința modului în care sunt văzute și tratate femeile, dar cum eu sunt mai aclimatizată cu versiunea românească, pe acolo suntem, sfârșitul lumii minus treizeci. Mai puțin revolta, pentru că din păcate eu nu prea cunosc femei în România care să se revolte. Care se plâng, da. Dar care se revoltă, nu. Multe par să creadă că nu merită efortul, pentru că sunt deja obosite și nu întrevăd niciun succes. Cred că vorba aia rău cu rău, dar mai rău fără rău spune tot. Oricât de rău ar fi , schimbarea este și mai rea. N-am avut mult succes de câte ori am încercat să deschid subiectul, s-a lăsat cu ceartă și frustrare.

Femeile care comentează sunt ”dificile”, asta ne spune cartea. Nu e fals. Sigur că e mai ușor să ai pe lângă casa omului o femeie care nu comentează. Chiar dacă am avut acces la educație, pot vota, avea proprietate și lua decizii pentru mine și copiii mei, realitatea este departe de a fi perfectă. Crești închipuindu-ți că ești o persoană la fel ca toți colegii tăi și apoi vezi că de fapt în toate pozele de grup care contează, nu e nimeni ca tine. În călătoria asta pe coasta mediteraneeană a Spaniei am văzut multe muzee, am vizitat multe cetăți și multe catedrale. În artă, știință, politică sau religie, femeile nu prea sunt. Dacă te uiți la imaginile și documentele istorice pe care le vezi prin muzee, toate sunt cu și despre bărbați. E sufocant. Ba chiar m-am enervat azi un pic la un muzeu de știință în care aveau în magazin o carte pe care scria Men in science și alături era o carte poștală (!) cu Women in science. Apoi mi-a atras copilul atenția că s-or fi terminat cărticelele cu femei, să nu sar să trag concluzii, că au la fel din fiecare, chill. But still.

Ce vreau să zic? Că nu se face primăvară cu o floare și un ursuleț de pluș. Că deși au trecut 30 de ani, încă e greu, frustrant și obositor să fii femeie.

Las aici Raportul pe 2025 despre egalitatea de gen in Uniunea Europeană. Cu siguranță sunt și alte resurse, din alte perspective, asupra subiectului. Eu mai am niște chestii de spus despre niște cărți pe care le citesc acum și altele pe care le am pe acasă și urmează să le citesc.

Nimic fără sacrificiu (Zeruya Shalev, Durere)

Durere, de Zeruya Shalev, publicată la editura Polirom.

„O carte pentru femei” – a comentat o prietenă care a citit și ea cartea și căreia îi povesteam că m-am regăsit parțial în ea. E a doua carte de Zeruya Shalev pe care o citesc, prima a fost Thera, aici despre ea, mi-a plăcut suficient de mult încât să-mi mai iau una. Și într-adevăr, aceasta mi s-a părut și mie mai bună, în sensul că personajul principal este mai complet, mai rotund și mai puțin nevrotic, deci mai apropiat de cititoare.

Subiectul este similar dar nu identic, se învârte tot în jurul vieții de familie, iubirii conjugale și extra, relațiile cu copiii și greutățile pe care le aduc, relația cu părinții bolnavi și în vârstă. Povestea are un tipar de față și revers, ghinion și noroc și ghinion și noroc și tot așa. Eroina, Iris, a fost într-un atentat, dar a supraviețuit. A supraviețuit, dar viața ei este marcată de durere. Are succes profesional, dar simte că viața de familie este un eșec. Iubitul din tinerețe a părăsit-o, dar apoi s-a întors după multă vreme. El vrea să fie cu ea, dar ea nu poate, etc. Totul este dulce – amar, dar mai ales amar. Și pare a fi o credință a eroinei, că lucrurile nu pot merge doar bine, dacă e fericită într-o parte, sigur îi va merge prost în alta. Dacă e să o salveze pe fiică-sa, trebuie să renunțe la iubire. Nimic nu se obține fără sacrificiu.

Nu toată lumea din carte are aceeași credință, de exemplu mama unei alte fete, un personaj pasager, îi spune că ea nu scormonește sub cearceafurile fiică-sii, care e de acum adultă și poate face ce greșeli dorește, oricât de mari ar fi. Fiecare cu viața lui, așa îi spune perspectiva ei culturală. Prietena eroinei, fără diferențe culturale aici, îi spune să profite de iubire ca să aibă energie să rezolve problemele mai serioase, dar să nu ia iubirea prea în serios. Dar Iris o ține pe a ei: că să reușească, trebuie să facă o jertfă. Poate în oglindă, atentatul și chinurile care au urmat au fost jertfa pentru cariera ei de succes.

Se aliniază aici și ideile cu care am crescut: că mai întâi e durerea și apoi plăcerea, întâi muncești, apoi culegi roadele și dacă primești vreodată vreun folos necuvenit, el vine la pachet cu o durere neașteptată. Jocul are sumă zero, iar miza este să alegi durerile pe care le poți suporta, să mergi chiar spre ele, ca să nu te trezești cumva cu vreunele insuportabile.

O fi cumva ideea asta comună și bărbaților sau e mai degrabă răspândită între femei? Aș zice că e mai degrabă e o perspectivă feminină. Pe vremuri aș fi zis o superstiție neștiințifică, pe foc cu ea. Acum însă văd că mai există o variantă (masculină / competitivă) a acestei idei: ca să câștige cineva, altcineva trebuie să piardă. Accentul aici este pe altcineva și istoria este un șir neîntrerupt de exemple în acest sens. Asta nu înseamnă că nu există și un fel de win-win, dar nu pare a fi semnificativ, este un schimb plicticos de lucruri, e ca atunci când cumperi pâine și cartofi: da, tu ai luat ce vroiai (mâncarea), vânzătorul a luat ce vroia (banii) și toată lumea ar trebui să fie fericită, nu? Meh, nu chiar. Am luat mâncarea, dar am mai puțini bani. Suma zero. Oricum, nu discuția economică mă interesa (acum), ci mai degrabă diferența de perspectivă legată de cine ar trebui să sufere, odată ce am determinat că este inevitabil. Pe de o parte, să moară capra vecinului, pe de alta, să mor eu mai întâi ca să mă bucur apoi (uneori direct pe lumea ailaltă). Hai că azi am ce am cu parantezele.

În mod interesant, cărțile pe care le citesc în ultima vreme se tot învârt în jurul durerii. A Little Life e plină de dureri de tot felul, Demon Copperhead în a doua parte la fel, iar acum am reluat o carte începută mai demult, Dopamine Nation, care pare a fi despre plăcere dar este în realitate despre, ați ghicit, durere.