Prietenii mei, cărțile mele

Unele zile te secătuiesc de energie. Uneori pentru că nimic n-a mers cum trebuie, nu de-a dreptul prost, dar suficient cât să te scoată din minți. Alteori pentru că ai discuții și întâlniri ”din acelea”, în care simți treptat cum scade nivelul de energie ca apa din chiuvetă când îi scoți dopul, îți părăsește mai întâi creierul, care se transformă în terci, apoi mâinile și nu mai ai chef să scrii nimic, nici măcar să fumezi, și apoi picioarele și parcă nu te-ai mai mișca în nici o parte, oricum e degeaba, lumea se va sfârși de plictiseală și pasărea phoenix va răsări din nou și din nou și din nou, dorindu-și să dea peste ea alzheimerul aviar, măcar să nu-și mai amintească dacă altceva nu se poate face.

Și ce poți face în astfel de zile? Păi ai, ca tot omul, trei opțiuni: 1. te indignezi de injustiția care te-a lovit, da de ce eu, de ce mie, tocmai mie care .. și care.. ceea ce te înviorează un pic pentru că îți dă un ascendent moral și apoi îți dă dreptul să înjuri sau măcar să cârcotești, ceea ce e fun oricând. 2. te scuturi de praf, îți tragi două perechi de palme, faci gargară cu soluție de putut și își faci un plan pe pași fezabili despre cum o sa faci mai bine data viitoare, sau măcar mai repede, mai smart, mai cumva, pentru că, nu-i așa, poți controla lumea, etc. vezi postul precedent.  3. îți verși nervii pe cine găsești acasă pe principiul că nu vezi ce obosit/ă sunt, nu mi-ai făcut măcar un ceai, nu m-ai întrebat ce am făcut azi, n-ai luat lapte, mi-ai ros șireturile, dar eu merit mai mult, înțelegere, compasiune, un masaj, nu știu ce ai făcut tu azi, dar eu clar am avut o zi mai proastă și, dacă nu am spus foarte clar până acum, merit o compensație.

Și în condițiile astea mă mai întreabă lumea ce tot găsesc în cărțile alea.. Păi cred că mai relevant este ce nu găsesc. Dacă am întrebări cărțile îmi răspund sau nu, asta e valabil și pentru prieteni desigur, atâta doar că eu nu mă aștept ca gândurile mele să fie în mod magic citite de carte care să-și schimbe paginile ca să mă acomodeze pe mine. Sună tâmpit, nu? O fi, dar despre prieteni ne imaginăm asta, de parcă ei n-ar avea paginile lor, cu zilele lor proaste și vampirii lor energetici. Plus că o carte nu te ciocănește în cap, nu te arată cu degetul, nu se simte obligată să te critice, constructiv desigur. Nu fac aici o critică ascunsă a prietenilor mei. Deși câteodată se prefac că nu mă aud, sau că mă deranjează și atunci nu mă mai deranjează cu lunile, câteodată îmi spun că nu fac bine, sau că fac prea multe, sau prea puține, sau nu îmi spun nimic, se prefac că totul e minunat și vesel. Și eu fac la fel, probabil. Însă cu cât mai repede reușesc să abandonez ideea că prietenii mei trebuie musai să mă țină de mână și să simtă când am nevoie de ei, cu atât mai repede o să încep să mă gândesc la niște chestii reale care ar trebui să definească relația noastră.

Am fost după muncă la cumpărături și la al doilea drum de cărat sacoșe de la mașină îmi compuneam în minte postul. A ieșit altfel, jur că era mai interesant inițial dar nu poți să invoci inspirația când ai mâinile libere, vine când vrea, în special când nu le ai.. Vroiam să mai scriu despre dreptate și nedreptate și cum faptul că ai fost nedreptățit nu îți dă nici o superioritate morală și nici nu te face să ai dreptate. În schimb, toată lumea ar trebui să încerce să nedreptățească pe altcineva, preferabil pe cineva de care îi pasă.. E o experiență după care nu mai aștepți nimic de la nimeni, pentru că te ajută să scapi de toate iluziile cum că ai fi mai special, mai puternic sau mai corect. Și nu, starea asta nu seamănă cu un abis înfiorător, dimpotrivă, de abia de aici încolo începi să vezi ce e în jurul tău și începi să mergi și să te bucuri că mergi.

Gata.

Dacă vrei, poți. Sau nu.

Mă simțeam aventuroasă și am cumpărat această carte din Cora, în țiplă, fără să văd ce e în ea. După ce m-am luptat cu traducerea cam alambicată, am căzut la pace pentru că mi se părea interesant ce zice. Autorul e un pediatru cu formație psihanalitică și nu se jenează să-i contrazică pe cei cu care nu e de acord, fie că sunt sau nu psihanaliști.

Ideea cărții (din cât am citit până acum) e simplă: copiii noștri nu sunt stăpânii noștri. Dacă ne agităm să îi băgăm tot timpul în seamă, să le facem toate poftele, să stăm non-stop după fundul lor și să ne uităm la ei ca la (din lipsă de o comparație mai bună) Dumnezeu, le vom face mai mult rău. De ce? Pentru că oricât ne-am strădui, chiar dacă ne recunoaștem trăsăturile în ei, ei nu suntem noi. Le facem toate poftele pentru că nouă ne-ar fi plăcut să ni le fi făcut cineva. Și poate chiar ni le-a făcut, până i-a venit lehamite și a început să aibă pretenții pe care desigur nu le puteam împlini, așa că au început să ne critice și noi nu ne mai amintim decât partea asta.

O altă idee asociată este că trebuie să ajuți copilul să scape de sentimentul de omnipotență. Trebuie să recunosc că eu nu am scăpat de el nici acum. De aia cred că pot să mă apuc de mii de lucruri, pe care ar trebui să le fac foarte bine, chiar dacă la sfârșit cad lată de oboseală, dar dacă mă concentrez tare – tare, pot.  Nu mi-a trecut însă niciodată prin cap că era treaba părinților mei să mă scape de aceasă idee cât eram mică. Dimpotrivă, mă gândeam că dacă m-ar fi încurajat și mai mult, aș fi fost mai încrezătoare și nu aș fi avut nevoie să mă străduiesc atât să dărâm munții și apoi să-i fac la loc. Dar cine a spus că două idei contradictorii nu pot coexista în mintea noastră? Cu alte cuvinte, Aldo Naouri ne sfătuiește să alegem în educația copilului întotdeauna calea frustrării, nu a plăcerii, pentru că așa o să învețe că nu poate orice, că nu orice i se cuvine, că trebuie să muncească pentru a dobândi ceea ce își dorește iar câteodată, chiar dacă muncește, nu va dobândi, iar asta nu e cazul totuși să-l arunce în depresie.

Mi-am dat seama citind această carte, că educația copilului este educația noastră, că nu lui trebuie să-i cer, ci mie. Că sunt nuanțe pe care le ignoram pentru că e mult mai ușor să sari din extremă în extremă și apoi să dai vina pe extreme pentru sărituri.

Credeam că partea grea e trezitul noaptea și strânsul jucăriilor și supravegheatul să nu-și spargă capul.. Hm..

Uite în încheiere un exemplu de nuanță: e ok că aruncă jucăria pe jos de zece ori ca să te facă să i-o ridici. Asta înseamnă că se exprimă și e important să-l lași. Nu e ok să i-o și ridici de fiecare dată. Asta înseamnă că îi arăți că lumea nu ar trebui să funcționeze la o simplă mișcare din deget. Iar asta nu trebuie să ne întristeze deloc.