Morala cea de pe urmă

Am zis să citesc ceva serios, for a change, dar până la urmă tot la o satiră am ajuns, Porcul spinos  de Julian Barnes. N-am râs prea tare, dar nici nu mă așteptam, și nici nu mă plâng. Cartea e din colecția „cumpărate pe o sumă derizorie de la taraba din parc” și era cea mai subțire de pe noptieră, așa că a câștigat.

Da, e o satiră politică, așa cum scrie și pe spatele ei și în toate recenziile, chiar și în alea de pe bloguri cu ștaif care încurcă personajele între ele și ocupă jumătate de post cu un citat luat de pe coperta cărții, mai, mai să cred că autoarea nici n-a citit cartea de fapt, dar să nu ne încurcăm în amănunte.

Cartea e impresionantă. Este despre procesul fictiv al unui dictator fictiv dintr-o țară nenumită din Europa de est. Orice asemănare cu personaje reale a fost îndelung investigată și prezentată cu claritatea pe care numai câteva zeci bune de ani de la eveniment și o perspectivă total diferită asupra lumii ți-o pot da. Îmi amintesc vremurile de atunci, îmi amintesc procesele, stăteam și eu noaptea să le urmăresc, căutam în cărți de drept ca să înțeleg lucruri, mi-era clar că nu dovedesc nimic, erau un show care trebuia să se întâmple. Un „proces moral”, după cum scrie în carte că n-ar fi fost posibil, însă motivele sunt paradoxale. Procesele morale s-au ținut sub pretextul celor legale, desigur asta a făcut ca partea cu morala să devină un oximoron. Dar să nu ne oprim nici în chițibușuri lingvistice care mă depășesc oricum.

De ce a trebuit să se țină procesele? Pentru spectacol, dar de ce? Cine avea nevoie de el? Poate noi toți aveam, au fost terapeutice, trebuia să învinuim pe cineva, să-l pedepsim și să mergem mai departe. În nicio poveste nu poți salva victima dacă nu există lupul cel rău. Cum o fi însă din perspectiva lupului? Mă gândeam, citind cartea, cât de trist trebuie să fie să crezi că ai făcut bine și ești eroul poporului și apoi să fii acuzat de subminare și genocid și asemănătoare. Și apoi am dat în carte peste o întrebare: oare ce este mai rău: să crezi orbește, împotriva oricărei evidențe, sau să fii conștient de realitate și să te prefaci doar că mai crezi? Cu alte cuvinte, întrebarea mea nu există. Nu e trist deloc, nu există această tristețe, există numai o din ce în ce mai sănătoasă schizofrenie.

O carte de citit dacă vă amintiți cum a fost. Nu la revoluție, ci cum trăiam și cum gândeam înainte. Și apoi după.

De râsul paradisului

Am citit în luna august Totul pare un paradis, de John Cheever, o carte pe care mi-am luat-o cred de la taraba din parc pentru ca tocmai vazusem un episod din Judging Amy, un serial care mi-a plăcut foarte tare, îl tot văd a tz-șpea oară la TV și visez că atunci când o să fiu mai bătrână, o să fiu ca Maxine (minus kilogramele), deși cred că trebuia s-o iau mai din vreme..

Oricum, e o carte pe care personajul principal, Amy, o recomandă tânărului ei amant care era profesorul de karate al fiică-sii (suna a telenovela, nu?). Deci, am citit cartea, mi-a plăcut oarecum, dar nu am înțeles de ce ai recomanda-o cuiva foarte tânăr? Povestea ca povestea, dar stilul în care e scrisă nu este pentru cei foarte tineri, sau poate am dezvoltat eu o fobie recent. Și m-am tot mirat, și m-am mirat, până am citit o recenzie în care am aflat despre ce este vorba în carte: despre un bărbat căruia îi este teamă de bătrânețe și căruia îi plac femeile mult mai tinere (e singurul de pe planetă, de altfel, cu această slăbiciune bizară). Dintr-o dată mi-a fost clar. Amy vroia ca juvenilul să o citească pentru că spera, într-un moment de prostie temporară, că minunatul de 20+ de ani va citi cartea, va înțelege toate substraturile ascunse și o va asigura că nu este așa. Că ea nu este personajul din carte, că el chiar o iubește și nimeni, niciodată, nu îmbătrânește deloc. O să revin cu alt post când o să mă opresc din râs.