Câteodată mă uit să văd ce mai zic și alții despre cărțile pe care le citesc, în general după ce termin cartea, mai niciodată înainte. Așa am descoperit că Memoriile unei fete cuminți a fost reeditată recent la noi, și recenzată în decembrie de Omul care aduce cartea. Ascultând recenzia, nu pot decât să spun că, după părerea mea, a-i prezenta pe Simone de Beauvoir și pe Sartre ca fiind „un cuplu de comuniști” (btw, nu a fost niciodată „soția” lui Sartre, așa cum e prezentat în recenzie, amănunt important în contextul filosofiei ei, dar, iarăși zic, de ce să ne obosim să și citim cărțile, oricum ăia din fața sticlei nu se prind) e ca și cum ai prezenta-o pe Virginia Woolf ca fiind o nebună bipolară și pe Oscar Wilde ca pe un homosexual nenorocit. Poate că au fost, dar dacă asta vrei să scoți în față, asumă-ți perspectiva, pentru că presupune o luare personală de poziție. Eticheta însă aparține întotdeauna mai mult celui care o lipește decât destinatarului. Din păcate, buton de Dislike nu aveau pe site.
Predeterminarea retrospectivă
N-am mai citit nimic după Soluția Schopenhauer până la Crăciun când am fost acasă la Constanța și am regăsit printre cărțile mele de pe vremuri Amintirile unei fete cuminți de Simone de Beauvoir, pe care cred că mi-am luat-o dintr-un anticariat din Timișoara. Părea o idee bună să o recitesc, eram curioasă cu ce ochi o să o văd acum. Îmi amintesc că atunci (adică acum vreo 13 ani) m-am identificat și nu prea cu autoarea, mi se părea că trebuie să fii bolnav la cap să nu-ți dorești o familie, acceptam evident că ai dreptul să alegi dar nu pricepeam de ce ai alege așa ceva. Apoi cred că am invidiat-o pentru că era foarte studioasă, mai studioasă ca mine, mai curajoasă, sau mai bine zis, mai lipsită de rețineri. Aveam însă circumstanțe atenuante, pentru că aveam impresia că destinul ei a fost cumva predeterminat, că nu avea încotro și trebuia să studieze, că tot ce a facut (în această primă parte a vieții descrisă în carte) a fost urmarea logică a circumstanțelor în care a trăit (și a alegerilor personale, dar cuvântul cheie este „logică”). Bănuiesc că orice experiență povestită apare ca logică în retrospectivă. În orice caz, nu căutarea și neliniștea sunt în prim plan în carte (sunt mai degrabă implicite), cât siguranța și claritatea în misiune. Există și posibilitatea să nu fi înțeles eu neliniștea pentru că nu înțeleg cum erau generațiile de atunci, nu îmi pot închipui cum e să trăiești având religia ca element central al vieții tale și cu atât mai puțin cum este să pierzi acest punct de referință și să îl înlocuiești cu altceva. Din acest punct de vedere însă, suntem chit, pentru că nici autoarea nu-și închipuie, scriind, cum este să trăiești altfel, pentru că e clar că a scris dintr-un punct de vedere total scufundat în context.
N-am terminat-o încă, poate mai scriu despre ea.
Cartescu 