Scrisoare deschisă către prietenii care îmi împrumută cărți

Dragilor,

Deși mă bucur că îmi împrumutați sau îmi recomandați cărțile care v-au plăcut, acest lucru mă face în ultima vreme să vorbesc singură în mașină și să mă uit la Grey’s Anatomy mai degrabă decât să deschid o carte. Înainte să se producă, doamne ferește, ceva ireparabil, m-am gândit să exorcizez aceste sentimente distructive.

Bănuiesc că v-ați gândit la posibilitatea ca mie să nu-mi placă aceste cărți. Bănuiesc și că nu v-ați fi pariat toți banii pe această posibilitate, pentru că eu nu am auzit de nimeni care să fi recomandat vreo carte spunând Trebuie să citești cartea asta, o s-o urăști, o să vezi, e oribilă! Problema e că eu nu pot să citesc aceste cărți pentru că mă bântuie gândul că dacă le citesc, trebuie să scriu despre ele, dacă nu-mi plac și scriu, poate vă supărați, dacă nu scriu ce cred, mă supăr eu, etc, etc, vă puteți închipui continuarea nevrotică.

Am scris acest post cu un scop explicit terapeutic, că să pot să mă apuc de cărțile alea, să scriu despre ele, să vă supărați, să ne împăcăm, și să terminăm tot circul!

Bine așa?

O lume de poveste

Am recitit Cartea de la San Michele – o altă carte pe care am citit-o prima dată când eram mică, bunica mea mi-a împrumutat-o, este una din cărțile ei favorite. Acum câțiva ani am fost acolo, în Capri adică, am vizitat San Michele și mi-am cumpărat-o cu gândul să o recitesc. Am început-o, apoi am lăsat-o, nu din vina ei, și am reluat-o recent. Pe lângă faptul că între amintirea mea despre ea și ce scrie efectiv în carte există o suprapunere parțială, pot să mărturisesc că este o carte care m-a umplut de invidie. Pe scurt, este povestea (sau mai bine zis, varianta literară) a poveștii unui medic suedez, care a studiat și practicat la Paris, apoi la Roma (și în realitate și în alte locuri, despre care nu scrie în carte) și care se îndrăgostește de un loc din Capri și visează (și reușește) să-și construiască o vila și să trăiască acolo.

E povestea unui optimist însoțit de noroc, într-o lume în esență tristă, sau poate așa mi se pare mie.

***

Am început să scriu postul ăsta de vreo două săptămâni și mă tot învârt în jurul lui, nu vroiam să sune nici prea trist, dar nici foarte vesel, pentru că nu mă simt nici nici. E o carte de citit, e povestea unui personaj adevărat care a îndrăznit multe, și multe i-au și reușit. Câteodată uităm că indignarea noastră că nu ne ies lucrurile așa cum vrem e îndreptată greșit asupra celorlalți, nu ei n-au cumpărat biletul de loterie, noi n-am îndrăznit, de cele mai multe ori pentru că ne-am desfășurat în minte scenariul întreg înainte ca el să fi avut șansa să se petreacă sau nu. Trăim mai mult în mintea noastră decât în realitate. Și când zic asta, mă refer, desigur, la mine.