Categorie: vremuri vechi și noi

Să spunem lucrurilor pe nume. Wait, what?

Lăptarul, de Anna Burns, este una din cele mai bine scrise cărți pe care am citit-o vreodată. Stilul e stream of consciousness, dar ce consciousness! Poate părea că vocea este a protagonistei, sora mijlocie, după cum este numită (la fel ca toate personajele, nu are nume), dar câteodată e o voce mult mai amplă, cu mai multă cunoaștere, mai multe referințe și mai multă perspectivă.

Nu a fost ușor de citit, de fapt am avut-o pentru club în ianuarie, și chiar m-am apucat de ea atunci, dar nu am putut-o citi dintr-o lovitură, am muncit la ea, în calupuri de câte 5 – 10 pagini, până acum.

Este o istorie cu atât de multe foi, atât de multe substraturi că e păcat să scoți în față vreunul din ele. Pretextul este hărțuirea, un nivel al poveștii valid în sine (nu doar ca pretext) dar tot contextul este extrem de bogat în „teme” de analizat. Deși pe ansamblu te cam bântuie, nu e lipsită de umor, inclusiv din ăla la care râzi pentru o poți citi și în întregime ca pe satira unei distopii. Când citești unele cărți, te trezești că-l invidiezi pe autor că a închipuit o astfel de întâmplare, că a găsit o intrigă super smart sau că finalul nu era ce te așteptai. Și, în funcție de ce pitici ai în cap, îl invidiezi, dar îți spui că există pe lume o multitudine de tehnici de creativitate care, la o adică, te-ar putea ajuta și pe tine să inventezi o treabă interesantă. Dar când citești cartea asta, îți dai seama că tu nu vei putea scrie niciodată _așa_. Nu fix așa, evident, dar comparabil așa. Vezi limpede că meșteșugul și arta scrisului nu stau doar în imaginație, nu doar în poveste, ci și în felul în care scrii, iar unii oameni, printre care și autoarea, au un dar, iar noi ceilalți putem spera doar să devenim capabili să ne spunem ideile cât de cât clar. Am mai scris asta despre cineva, recent.

Nu cred că lumea se schimbă și că există perioade „normale” și perioade tulburate, mai degrabă cred că existența sau recunoașterea tulburării depinde de cât de adânc ești dispus să te uiți. Oare dacă inteligența artificială ar lua o pauză de la recomandat filme pe Netflix, ar putea scrie o carte, după modelul Lăptarului, și despre realitatea asta, a noastră, de aici? M-ar amuza să o citesc.

Viața, oricum, oriunde

Deși la început părea o carte sfâșietoare, Zuleiha deschide ochii, de Guzel Iahina, nu a fost până la urmă chiar așa de devastatoare. Nu că ăsta ar fi cel mai important lucru la o carte, dar de multe ori, atunci când o carte ne zguduie un pic sau ne aduce lacrimi în ochi, e musai să tragem concluzia că e genială că doar nu plângem ca proștii la orice superficialitate! Doar că eu chiar plâng la orice superficialitate, la filme (dacă regizorul a vrut să stoarcă lacrimi la vreun moment, cu mine reușește negreșit), la cărți, când văd ceva trist, când îmi amintesc ceva trist, când îmi închipui ceva trist, ba chiar, zilele trecute mi-au dat lacrimile când am văzut un arici în spațiul verde de printre blocuri pentru că mi-am amintit un alt arici mort de acum câțiva ani buni. De asemenea, îmi dau lacrimile și acum când îmi amintesc din nou despre arici. Deci, nu e vreun challenge să mă faci să plâng, deși în multe ocazii sociale am reușit să mă dresez să exprim emoții mai acceptabile social, cum ar fi indignarea și sarcasmul.

Din păcate m-am dus la club cu cartea neterminată așa că am ratat o bună parte din conținutul discuțiilor. Acum că am terminat-o, mă întreb către ce a deschis ochii Zuleiha? De fapt, cartea este și nu este despre ea. Este despre niște oameni care trăiesc o viață care la început pare o ruptură, o paranteză de coșmar în viețile lor normale, dar apoi ruptura se normalizează și devine viața însăși. Mi-a plăcut povestea profesorului cu găoacea lui, el da, deschide ochii, dar apoi se pierde in firul poveștii. Povestea în sine pare ca începe concentrată pe niște personaje foarte individualizate, iar apoi personajele se pierd, se estompează în ansamblul poveștii, care devine despre ei toți ca un personaj colectiv, ca și cum propaganda (nu foarte explicită în carte) chiar a funcționat. O fi fost intenționată treaba asta sau așa a ieșit?

O altă întrebare pe care o am este dacă Zuleiha, care la început era un fel de duh umil al casei, care făcea lucrurile domestice să se întâmple fără ca prezența ei să fie chiar o prezență pentru ceilalți, pe măsură ce-și trăiește povestea evoluează în vreun fel. Sigur, ajunge să facă lucruri pe care nu le-ar fi putut face înainte, să-și descopere calități pe care nu le-ar fi găsit în veci și sentimente pe care nu și le-ar fi permis, dar pe lângă toate astea, se schimbă ea realmente? Sau, altfel, lucrurile astea singure înseamnă realmente o schimbare?