Prietenia, acest arhaism suspect

M-am apucat de această carte în paralel cu alta, de duzină și de spălat creierii, dar cu un început asemănător. Două „ele”, 40 something, casă, copii, soț regulamentari, se trezesc că viața lor e dată peste cap. Cartea ușurică a fost executată rapid, era oricum genul care se citește pe plajă și apoi se pasează altcuiva care are niște ore de pierdut și niste neuroni de protejat.

Cele 40 de legi ale iubirii, însă, s-a dovedit a fi mai dificil de citit. E scrisă pe două planuri, poate la sugestia editorului care s-a temut că o lucrare despre poezia mistica sufită din secolul 13 nu va ridica masele în picioare de entuziasm, așa că au lipit deasupra povestea contemporană a femeii de care ziceam mai sus. Eu însă m-aș fi lipsit de ea, nu mi se pare că adaugă cine știe ce.

Povestea din secolul 13 însă este interesantă. Este povestea prieteniei dintre poetul Rumi și dervișul Shams din Tabriz. O poveste cu implicații religioase profunde, pe care multă lume s-a străduit (cel puțin online) să o elibereze de conotațiile gay (pe care alții s-au străduit să le adauge). Pe mine povestea m-a emoționat, iar interpretările m-au întristat peste măsură. Nu că ar fi ceva în neregulă să fii gay, dar _asta_ iese în față din povestea lor? Really?

Nostalgii

Am abandonat pentru moment Lumea Sofiei, cu planul de a reveni la un moment dat, probabil când o să mă lase memoria și o să uit circumstanțele în care a ajuns în posesia mea. Cât despre Terry Pratchett, de data asta nu m-a prins. Am lăsat deoparte The Color of Magic pe la pagina 10, în schimb am văzut Hogfather, care nu m-a impresionat deloc, nu că ar fi fost rău făcut, dar imaginile chiar cred că dăunează universului lui Terry Pratchett.

medgidiaN-am stat însă degeaba în tot acest timp, am citit Medgidia, orașul de apoi, de Cristian Teodorescu, fără h, spre deosebire de bunicul lui, Fănică Theodorescu, unul din personajele principale ale cărții. Cartea e o colecție de multe povestiri foarte scurte, din Medgidia în al doilea război mondial. Mi-a plăcut mult, pe alocuri pare că e o succesiune de scene alb-negru, filmate sacadat, cu muzică de pian pe fundal și dialogurile scrise în chenare înflorate. Atmosfera cărții mi-a amintit un pic de copilărie între Brăila și Constanța, chiar dacă vremurile au fost altele.

O să-mi mai cumpăr și alte cărți de Cristian Teodorescu.