Categorie: viața altora

Revoluții și involuții

Titlu: Henry și June

Autor: Anais Nin

Editura: Polirom

Am citit cartea în noiembrie 2021, pentru clubul de carte, am scris ceva, am uitat, m-am sucit, au venit altele. Reiau acum (iunie 2023), ca m-am săturat de coada de ciorne începute și nepublicate.

Ce scriam atunci:

Nu înțeleg nimic din cartea asta. June pare un personaj gol de conținut, e greu să-ți dai seama ce găsesc Henry și Anais atât de atrăgător la ea. La început, cu imaginea Umei Thurman în cap, îmi închipuiam o femeie elegantă și aranjată, dar apoi când citesc despre rochia uzată, ciorapii de bumbac, rujul prost aplicat și în general sărăcia în care trăia, nu mai știu ce să cred. Anais Nin spune despre ea că e o cutie goală, plină cu minciuni și închipuiri, dar o iubește pentru că e frumoasă. Am tot citit despre viețile lor trei, ce s-a întâmplat după perioada descrisă în carte. Bine, am citit pe Wikipedia, nu vreo biografie oficială. Au fost excentrici tot timpul, dar oare în zilele noastre nu ar fi fost etichetați drept abuzivi? Suferind de boli mintale și tulburări de personalitate? De fapt, deși probabil din motive diferite, așa au fost și pe vremea lor.

Citeam o recenzie a cărții de pe un alt blog de carte, o compunere frumoasă și descriptivă, punctată pe alocuri de comentariile incredule ale autoarei despre aspectele scandaloase ale vieții lui Anais Nin. Era evidentă încercarea disperată de a normaliza viața autoarei, incestul nu a existat, viața dublă nu, a fost o romanță nefericită, de fapt ea nu îl iubea pe Hugo că doar nu poți iubi doi oameni în același timp, asta nu e dragoste adevărată, toată lumea știe. Acuma, ce știe toată lumea nu e treaba mea, dar nu cred că am nevoie să-mi îndulcească cineva povestea și să o facă mai acceptabilă cultural. Nu de asta nu mi-a plăcut, ci pentru că nu am rezonat cu emoția centrală a cărții. Dar poate fix asta e, că e atât de departe de mine, încât nu pot rezona. Toți psihologii de pe YouTube s-au asigurat că poți aloca un cod de boală oricui.

Ce mai scriu acum:

Văd pe copertă că e o carte revoluționară. Mai corect ar fi spus, a fost revoluționară la vremea ei. Când citesc că e ceva revoluționar, mă aștept să-mi scuture viața, măcar parțial. Dar lucrurile s-au mișcat, ce era revoluționar atunci poate că este common place acum, iar pe lângă faptul că nu îți scutură viața, te și trimite să studiezi în ce sens a revoluționat opera respectivă societatea vremurilor ei! Cum era înainte și cum a fost după? Ce luăm noi acum de bun dar ¨înainte¨ nu exista? De altfel, în mare măsură, nici acum nu prea există o combinație serioasă a prozei bune cu zona sexuală a existenței. De parcă oamenii ori fac sex, ori fac tot restul și în niciun caz nu există vreo posibilitate de a le cuprinde pe toate într-o singură expresie artistică. Filmul din anii 90 a fost promovat cu o avalanșă de epitete precum hot, sexy, senzual, erotic etc, cu un entuziasm care suna a Fraților, putem vedea pornache la cinema, cu popcorn și în public! Mai nimic despre restul valorii artistice a filmului, că nu vrem să alungăm publicul cu vreo aluzie la finețoșenii culturale.

Între timp m-am documentat și aparent filmul a inaugurat o categorie nouă de interziceri cinematografice, zice un reviewer că din cauza unei poze la care se uita Anais pe la începutul filmului. Că muream de curiozitate, am căutat și poza, era (probabil, că după cum spuneam, nu am văzut filmul) o reproducere după o pictură pe lemn din Japonia de acum 200 de ani (e pe Wikipedia). Indiferent ce a încercat femeia să revoluționeze, cred ca mai durează un pic să se prindă prin toată lumea.

Existența ireală

Titlu: Omul în căutarea sensului vieții

Autor: Viktor E. Frankl

Editura: VELLANT

Probabil că această carte este una dintre cele mai lăudate și pomenite de pe planetă, așa că încep direct cu disclaimerul că șansele să spun eu ceva nou sunt minime. Nu e o carte pe care o citești că nu ai ce lua cu tine în vacanță. O citești când îți ajunge cuțitul la os, când lucrurile nu se mai vindecă altfel, când ai încercat deja să te remontezi cu gândire pozitivă, acceptare, respirație și toate celelalte lucruri bune de pe lumea asta, dar nu prea au funcționat, așa că cedezi recomandărilor și pui mâna pe ea.

Cartea are două părți: una în care Frankl povestește (și interpretează) experiența lui de lagăre, iar cealaltă în care explică metoda logoterapiei, adică terapia pentru găsirea sensului vieții. Am pornit cu inima strânsă – din motivul meu etern: sunt foarte reticentă atunci când suspectez că e un subiect lacrimogen. Sau altfel spus, mă tem că voi fi manipulată emoțional. Nu cred că e vreo carte remotely tristă despre care să fi scris fără să amintesc de acest stres al meu pe care nu e cazul să se chinuie nimeni să-l psihosondeze prea tare, că știu de unde vine și care-i treaba cu el. În orice caz, de multe ori (inclusiv aici) se dovedește că era doar o teamă nefondată, care nu se materializează apoi.

Nu mă pricep deloc să scriu compuneri frumoase și lungi despre cărți (am citit deunăzi o recenzie a unei cărți pentru copii care cu siguranță depășea cu un ordin de mărime wordcountul cărții recenzate), așa că o să comentez și eu câteva idei care mi-au atras atenția. Vorbește Frankl despre dificultatea de a trăi suspendat, despre cum mulți erau doborâți de faptul că nu știau când se termină coșmarul, cât durează încarcerarea. Unii și-au închipuit ei, arbitrar, că până la Crăciun vor fi acasă, iar când acest lucru nu s-a întâmplat, au cedat complet. Cam ca in pandemie, aș zice, suspendat fără să știi când se termină, dar ne închipuim noi arbitrar că până la vară, până la anul, etc. Poate conceptul de valuri (1, 2, n) are și un beneficiu psihologic, măcar ăsta știi când se termină, sau îți poți închipui, și prin urmare îți dozezi efortul, îți planifici mințile să te țină până la primăvară. Apoi, mai vedem. Și nu e doar cu pandemia, dar era exemplul facil. Când ești într-o situație îngrozitoare în care trebuie să reziști, e important să știi cât durează și cât trebuie să reziști. Ajută și să știi că nu mai scapi, e mare lucru să știi că așa o să fie viața ta de acum încolo și nu are rost să te împotrivești, mai bine te adaptezi. Cred că în ultimii ani am înțeles în ce fel speranța te poate distruge; printre altele, pentru că trăiești în viitor. E ca și cum ai citi o carte de război în care tot ce își doresc personajele este să se termine și să se întoarcă acasă, dar de fapt tu știi (da, din alte cărți pentru că generația noastră nu a fost așa aproape de vreun război) că după război urmează recesiune, foamete, PTSD, casa e la pământ, etc etc. Așa că poate cheia este să trăiești în prezent, oricum ar arăta el.

O altă idee care mi-a atras atenția este cea referitoare la umanitatea pe care ne-o putem păstra în orice condiții. Desigur, dacă am avut-o. Deși Frankl dă inclusiv exemplul cuiva care părea un monstru înainte de război dar care a devenit uman în lagăr. Cred că partea asta cu „orice condiții” e tricky. Bănuiesc că dacă e un concurs de traume, orice outcome e posibil, monstrul poate deveni om și invers. Dar dacă nu avem situații atât de dramatice, îmi pare că umanitatea este un concept foarte fragil. Iar în epoca noastră în care propriul nostru adevăr despre noi este ca o ceapă pe steroizi, e greu de spus ce-am avut, ce-am pierdut și ce mai putem regăsi.

Mi-a prins bine că am citit cartea. Oricând ajută să citești experiențe mai rele ca ale tale, iar lagărul livrează de fiecare dată, cu greu poți găsi ceva mai sinistru. Deci te ajută să pui lucrurile în perspectivă. În plus, m-a ajutat și să definesc o altă perspectivă, adică una concretă, nu doar alta. Regret însă că logoterapia nu este practică standard pentru lucrătorii sănătății mentale, ba chiar te mai trezești și luat în balon sau bănuit de vreo deficiență dacă vrei să discuți despre sensul vieții, valori și ce înseamnă să fii om. Recunosc că existența noastră nu ne mână explicit înspre astfel de contemplări, dar fix de asta cred că ele sunt necesare, preferabil înainte de a fi ultima soluție.