Când nu am dreptate, nu am dreptate

innecunostintadecauza-3007După ce am citit În necunoștință de cauză, trebuie să recunosc că fix așa am vorbit, fără să știu. Cărțile lui Amelie Nothomb nu sunt toate la fel, există cel puțin două feluri, al doilea fiind cel cu nuanță autobiografică. Mi-a plăcut la nebunie cartea aceasta, în care nu moare nimeni la final și nici pe parcurs, e o poveste de altceva decât iubire, după cum încearcă să explice autoarea, dar dacă vreți să aflați ce și cum, citiți cartea, pentru că explicațiile iau la un moment dat o turnură lingvistică subtilă. Povestea e plasată în Japonia, dar ce m-a șocat dpdv cultural nu au fost nici valizele cu fondue elvețian, nici ritualul năucitor al meselor cu „conversaționalist”, ci perspectiva autoarei, o belgiancă, asupra vieții ei proprii. Dintotdeauna i-am invidiat crâncen pe cei care pot privi detașat catastrofele din viața lor. Pentru o vreme, fără ca asta să diminueze nivelul de invidie, i-am considerat tâmpiți, crezând eu că nu-și dau seama, apoi nesimțiți, închipuindu-mi că nu le pasă, apoi eroi, pentru că nu par să se dezintegreze de suferință, dar acum încep să cred că există și o categorie aparte, de oameni care deși își dau seama, deși le pasă, deși suferă, pot fi în același timp detașați și pot privi viața cu umor. Încerc și eu să exersez chestia asta și rezultatele, deși subțirele, mă super entuziasmează. E ca și cum ai juca într-un film. Te îndrepți către o ședință la care anticipezi că vei spumega (intern) de nervi, dar în loc să devii candidat la rudotel, te dedublezi și te amuzi pe seama situației. Sună bine, nu? E mai simplu decât pare. Iar dacă nu merge și nu merge, adoptați soluția autoarei și a lui Forrest Gump.

– Unde te vezi peste 5 ani? – Locuind cu mama și trăind din ajutorul de șomaj!

miezul veriiAm citit și cea de-a treia carte a trilogiei oarecum autobiografice a lui Coetzee. Rar am mai întâlnit o carte în care autorul să-și dea atât de des și cu atâta măiestrie palme peste ceafă și, pe alocuri, chiar picioare în burtă. Cartea seamănă cu un CV pe dos în care în loc să scriu „Realizări: Am depășit de 4 ori planul cincinal, am creat ceva unic și irepetabil, senzațional și nemaipomenit, eu sunt cel mai tare!”, mă apuc să inventariez de câte ori m-au mințit prietenii (mă rog, Coetzee nu avea, dar vorbesc despre majoritatea oamenilor normali), de câte ori am ieșit din casă nespălat și cu hainele de o săptămână, cât de penibil am apărut în ochii sexului opus în multiple situații descrise cu lux de amânunte, cât de insignifiant am apărut în ochii majorității oamenilor din jur că nici nu există amănunte pentru a povesti. Sunt două motive pentru care poate fi scrisă această carte:

1. Pentru că, de fapt, nu este așa, și vreau să mă răzbun și să vă arăt cât de proști ați fost că nu m-ați înțeles, etc

2. Pentru că, de fapt, este așa, dar vreau să credeți punctul 1.

******************************************************

De două zile mă străduiesc să încep altă carte, dar nu merge nici Nicole Krauss, nici Chris Simion.

Hai să încercăm tot un Coetzee. Jurnalul unui an prost sau Dezonoare? Sună bine amândouă (râs isteric).