Categorie: ușa și cheia

Cum ajungi să cânți Chopin

O altă carte a lui Schmitt care nu a fost tradusă la noi, Madame Pylinska et le secret de Chopin, pare a fi o poveste autobiografică. Pe scurt, arta, sau o anumită parte a ei, nu îți este accesibilă decât dacă ai învățat, mai întâi, să trăiești. Asta mă face să mă gândesc la un articol pe care l-am citit mai demult, despre copiii „minune” care cântă operă (nu la operă, desigur, ci pe scenele concursurilor de talente). Printre multe argumente tehnice, autorul explica faptul că este imposibil pentru un copil să înțeleagă ceea ce cântă. Chiar dacă sunetele se produc, interpretarea nu poate avea nimic personal, în afară de o completă ignoranță asupra experienței cântate. Poate așa se explică și cum de am început să apreciez opera abia la maturitate. Parțial, este o chestiune de răbdare, dar în principal este vorba despre o mult mai largă înțelegere a lucrurilor. Cred că am ajuns în punctul în care pot să spun că nu regret anii tinereții. Mă bucur că au fost, i-am umplut de tot felul de experiențe interesante, am făcut o mulțime de bălării și, după cum umbla o glumă, bine că nu era internet pe atunci, că le puteai face în privat și apoi uita de ele. Poate că experiențele prezentului nu sunt la fel de aventuroase, dar eu mă bucur de propria mea companie mult mai mult acum. Iar dacă am și o carte, chiar nu mai am nevoie de nimic.

duhurile și tichia care te face invizibil

Atenție! Dacă vreți să citiți cartea, postul cuprinde oarece spoilere!

Am terminat O mie și una de nopți și zile. Am căutat review-uri făcute de alți cititori să văd ce au înțeles ei din carte. Tot ce am găsit au fost îndemnuri la a descifra poveștile pline de „tâlc”. Dar care e tâlcul? Un om primește o tichie care îl face invizibil. În loc să facă lucruri bune, face numai tâmpenii, începând cu cele copilărești și terminând cu crime și violuri. Ne-am putea gândi că tâlcul aici este că omul e slab, și dacă se vede într-o poziție în care poate face orice, o să facă orice, după principiul Puterea absolută corupe absolut. Dar dacă această tichie i-ar fi dată de un duh care i-a spus să acționeze împotriva conștiinței sale? Nu că ar fi clar ce înseamnă asta pentru personajul în cauză. La final omul e pedepsit și i se taie capul, iar concluzia este că a fost salvat de moarte prin moarte. Mie asta îmi sună a „Hai să dăm pe fast forward, că ne-am plictisit de individul ăsta și de terciul care e în conștiința lui, măcar dacă ajunge să facă niște crime îngrozitoare o să știe că a murit pe drept”. Și apoi, cine sunt duhurile? Că oamenii par a fi niște ființe fără prea mult început și sfârșit, fără intenții clare (în afară de a se îmbogăți), fără responsabilitatea a ceea ce fac. Și nici duhurile nu sunt mai breze, doar că pot mai mult.

Acum cred că o să citesc un roman polițist, să-mi odihnesc mințile obosite de atâta tâlc.