Nu am abandonat Știrile, dar nu e chiar genul de carte pe care nu o mai lași din mână. Dimpotrivă, te încurajează să o lași, să te gândești la ce citești, să nu înghiți totul pe nerăsuflate. Pe mine m-a trimis la o altă carte a lui Botton pe care am luat-o mai demult, am citit o parte din ea, dar acum am simțit nevoia să revin. E vorba despre Arhitectura fericirii, o carte care analizează modul în care arhitectura clădirilor și designul obiectelor din jurul nostru ne influențează. Interesant a fost că am ales, fără intenție, un capitol care se leagă tare de altceva ce am citit în ultima vreme, o să revin mai jos.

Am citit și altele între timp. Pe unele pentru clubul de carte, ceea ce în mod ciudat mi-a cam tăiat cheful să mai scriu despre ele pentru că după ce ai spus deja tot ce aveai de spus, e ca o glumă pe care o repeți în fiecare grup la o petrecere, iar la un moment dat îți dai seama că nu ești tu singurul care a migrat de la un grup la altul.. Deci, mai pe scurt așa:

Un artist al lumii trecătoare, de Kazuo Ishiguro. Pentru că a luat Nobelul. Am citit-o în decembrie, dar nu am apucat să scriu despre ea. A fost o carte pentru club, am zis deja multe vorbe despre ea, așa că nu o să vorbesc aici decât despre singura perspectivă care mi se pare că a rămas insuficient explorată, spre mirarea mea, pentru că mi s-a părut cea mai evidentă, și anume, relația artei și artistului cu vremurile. Personajul principal este un pictor japonez, acum la pensie, care s-a format în tradiția școlii florilor de cireș și gheișelor, dar a decis că arta lui are mai mult sens dacă este angajată social și politic, drept pentru care s-a apucat, spre oroarea multora, să picteze un fel de afișe (cam asta se deduce din carte). Amănuntul semnificativ este că asta se întâmpla în al doilea război mondial, care pentru Japonia s-a terminat în mod special prost. Unul din conflictele cărții ar putea fi sumarizat de întrebarea „Ar trebui să îi fie personajului rușine pentru ce a făcut?” (cu toate consecințele pe care cultura japoneză le presupune). Presupunând că putem exprima un imperativ al artei, este acesta de a surprinde ceea ce este etern (florile de cireș vor fi frumoase în fiecare an), sau ceea ce este trecător (ca problemele politice ale prezentului)? Și pentru că nu te poți sustrage total prezentului, e de condamnat sau de lăudat implicarea artistului (în general, privitor la cel din carte nu sunt lămurită)? Ei bine, aici vine în scenă cartea lui Botton și spune că arta, de-a lungul unei părți semnificative a istoriei ei, ne-a prezentat un ideal. Oamenii erau ca întotdeauna mincinoși, slabi, supuși greșelii și viciilor, dar asta nu părea să fie decât o încurajare pentru artiști să imortalizeze pe pânză, tavane și în marmură toate felurile de virtuți care oamenilor le lipseau, tocmai pentru că le lipseau. Acest rol moralizator al artei cu greu poate fi caracterizat ca fiind neangajat. Odată stabilită inevitabilitatea angajării artei, trebuie să admitem că, deși natura imperfectă a oamenilor este eternă (și deci va fi loc de-a pururi pentru statui ale modestiei, curajului, înțelepciunii, etc), diverse societăți vor găsi mai mult sau mai puțin importante aceste virtuți comparativ cu problemele mai presante ale momentului. Ce vreau să spun este că, până la urmă, nu e niciun conflict. Și floarea de cireș, și afișul muncitoresc sunt la fel de angajate, doar că lecția pe care ne-o predau nu e aceeași. Evident că varianta sigură, care nu va da zvârcoliri de vinovăție noaptea, este să te păstrezi în arealul problemelor eterne, validate de perspectiva secolelor și artiștilor dinaintea ta. Sau, te poți aventura în lumea trecătoare, dar e posibil să o dai în bară și să rezulte că virtuțile pe care le-ai promovat tu nu sunt de fapt virtuți deloc. Inițial, citind această carte, mi-am amintit de un film în care fostul dirijor al Filarmonicii din Berlin este supus procesului de de-nazificare de după război (Taking Sides). Acum nu mi se mai pare că paralela este așa de bună, dar, pe de altă parte, oricine poate înțelege (cred) în ce sens un pictor este un artist, dar nu multă lume înțelege același lucru despre un dirijor.

Despre restul cărților, separat.