Am evadat din oraș pentru câteva zile pentru că îmi doream să văd mai mult verde în fața mea, să ies din casă și să fiu pe iarbă, să mă pot plimba prin pădure – deși încă nu mă pot obișnui cu ideea că aici nu există animale periculoase, nu e nevoie să-ți faci privirea roată la fiecare colț și foșnet, m-aș relaxa și bucura de mirosul extraordinar al pădurii, dacă aș putea..

Multă lume va rezona cu gândul unui trai mai simplu, aproape de natură, dar cred că e o iluzie. În câteva zile, o săptămână, două, tot ce faci e să evadezi de unde îți petreci viața în mod normal, te bucuri de lucruri prin comparație cu ce ai sau nu ai în viața cealaltă. Mie pădurea îmi pare un decor. Respir și mă mir de aroma ierburilor și eucaliptului, dar nu sunt propriu-zis acolo. Îi fac poze, e un peisaj. Mă străduiesc să fiu prezentă, dar nu sunt. Cum aș putea să fiu așa, instant? Cred că e nevoie să investești ceva timp într-un loc ca să devină suficient de familiar, să te simți aproape de orice ar avea el special.

Lăsând la o parte toată schema cu natura și traiul simplu, ce face ca această carte să fie un balsam este modul firesc în care oamenii se sprijină unul pe altul și stau împreună prin încercări de neimaginat.

Citind această carte, m-am simțit un pic ca în Zuleiha.. și un pic ca în Laur (despre care constat că nu am scris, de rectificat). Ca și cum toate cărțile astea vin de pe același tărâm, iar cine le captează prinde doar niște frecvențe de vibrații, dar ele sunt din același loc, în care lucrurile îngrozitoare nu sunt senzaționale, oamenii sunt în mod simplu ei înșiși și vremea curge și se intersectează când și când cu miracolul.

Am pus-o la îndemână, să o recitesc atunci când nu mă simt în apele mele și am nevoie să-mi aduc aminte cum e viața de fapt.