8 martie și alte provocări femini(n/st)e

Como ser una mujer y no morir en el intento sau Cum să fii femeie și să nu mori încercând, o carte scrisă prin anii 90 de Carmen Rico-Godoy, o ziaristă spaniolă.

Mi-a fost greu să o găsesc, până la urmă m-au ajutat niște magazine de cărți la mâna a doua din Vigo, pentru că nu e neapărat lectura generației tinere, dar vânzătoarele un pic mai în vârstă decât mine (pentru că eu totuși nu mă sinchiseam prea mult în anii 90 de treburile astea) și-au amintit de ea cu bucurie. În română nu s-a tradus, cred că nu doar eu aveam alte preocupări pe atunci.

Mie mi-a recomandat-o profa de spaniolă, pentru că este ușor de citit chiar dacă nu ești foarte avansat. Fiind scrisă de o jurnalistă, stilul este curat, fără înflorituri și concis. În plus, are și umor, deși pe alocuri este un umor negru. Sunt patru episoade în carte și acoperă tot: cuplu, profesie, a fi părinte, vacanță, prieteni, sănătate, familie extinsă. Cu ușurință poți face din ea câteva scenete cum erau cele pe care le vedeam la revelion pe vremuri, dar nu chiar Tanța și Costel, mai elevat un pic. Îmi pare rău că nu e și în română, oare om avea și noi ceva asemănător? Să caut.

Îmi amintesc când am venit, acum trei ani, și de 8 martie, în loc de dulcegării, fundițe și ursuleți, în oraș se punea de o demonstrație pentru drepturile femeilor, iar la radio puteai asculta on heavy rotation diverse statistici demoralizatoare despre cum, în anii 2020, femeile tot nu se bucură de aceleași privilegii. Și așa în fiecare an, în toate orașele. Ziua de 8 martie este una sumbră mai degrabă, în care vedem cât drum mai este încă de făcut. Există și sărbătoarea cu fundițe, în mai, de ziua mamei.

M-am regăsit mult în povestea cărții, fiind eu acum în plaja de vârstă a scriitoarei eroine. În Spania cred că s-au schimbat multe din anii 90 și până acum în privința modului în care sunt văzute și tratate femeile, dar cum eu sunt mai aclimatizată cu versiunea românească, pe acolo suntem, sfârșitul lumii minus treizeci. Mai puțin revolta, pentru că din păcate eu nu prea cunosc femei în România care să se revolte. Care se plâng, da. Dar care se revoltă, nu. Multe par să creadă că nu merită efortul, pentru că sunt deja obosite și nu întrevăd niciun succes. Cred că vorba aia rău cu rău, dar mai rău fără rău spune tot. Oricât de rău ar fi , schimbarea este și mai rea. N-am avut mult succes de câte ori am încercat să deschid subiectul, s-a lăsat cu ceartă și frustrare.

Femeile care comentează sunt ”dificile”, asta ne spune cartea. Nu e fals. Sigur că e mai ușor să ai pe lângă casa omului o femeie care nu comentează. Chiar dacă am avut acces la educație, pot vota, avea proprietate și lua decizii pentru mine și copiii mei, realitatea este departe de a fi perfectă. Crești închipuindu-ți că ești o persoană la fel ca toți colegii tăi și apoi vezi că de fapt în toate pozele de grup care contează, nu e nimeni ca tine. În călătoria asta pe coasta mediteraneeană a Spaniei am văzut multe muzee, am vizitat multe cetăți și multe catedrale. În artă, știință, politică sau religie, femeile nu prea sunt. Dacă te uiți la imaginile și documentele istorice pe care le vezi prin muzee, toate sunt cu și despre bărbați. E sufocant. Ba chiar m-am enervat azi un pic la un muzeu de știință în care aveau în magazin o carte pe care scria Men in science și alături era o carte poștală (!) cu Women in science. Apoi mi-a atras copilul atenția că s-or fi terminat cărticelele cu femei, să nu sar să trag concluzii, că au la fel din fiecare, chill. But still.

Ce vreau să zic? Că nu se face primăvară cu o floare și un ursuleț de pluș. Că deși au trecut 30 de ani, încă e greu, frustrant și obositor să fii femeie.

Las aici Raportul pe 2025 despre egalitatea de gen in Uniunea Europeană. Cu siguranță sunt și alte resurse, din alte perspective, asupra subiectului. Eu mai am niște chestii de spus despre niște cărți pe care le citesc acum și altele pe care le am pe acasă și urmează să le citesc.

Zăpezile de altă dată

Titlu: Iernile sufletului

Autor: Katherine May

Editura: Nemira

Nici anul ăsta nu am avut propriu-zis iarnă, și nu mă refer doar la feria cu zăpadă (nici din aia n-am avut), ci mai ales la iarna aia tristă, exasperantă, cu frig, incomodă, gri și mocirloasă, care mă îmbrâncea să mă bucur de orice cană de ceai, de un colțișor cald, de o rază rătăcită de soare. Iarna care crezi că nu se mai termină și care te face să plutești când, neașteptat, se termină totuși și începe balamucul cu mărțișoarele.

Când e cald e greu să fii trist, eu cel puțin am impresia că irosesc energia solară și că mai bine amân tristețea pentru zilele cu ploaie. Așa că am luat cartea asta să o citesc în anotimpul adecvat, indiferent dacă mă cam încurcă încălzirea globală.

Mi-a plăcut mult, este o colecție de eseuri /memorii organizate pe luni, începând cu prologul din septembrie și terminând cu dezghețul din martie. Este și despre iarna climatică, dar mai ales despre iarna sufletului, așa cum îi spune și titlul. Cu toții trecem prin perioade mai întunecate care pot sa dureze cât o iarnă sau cât multe ierni la un loc. Uneori ni se pare că viața noastră așa va fi mereu, alteori chiar ne dăm seama că e doar un sezon, dar mai niciodată nu ne vine să ne așezăm în el cu calm și să-l petrecem în tihnă și self-care. Dacă avem energie ne luptăm, ne prefacem că nu există, îl alungăm ca pe un fum care ne intră în ochi și de asta avem lacrimi, nu, nu e nimic trist. În realitate este o perioadă pe care, la fel ca pe iarna meteorologică, e mai bine să o îmbrățișăm decât să încercăm să o desființăm. Să ne dăm ceea ce avem nevoie în sezoanele reci ale vieții noastre, să ne protejăm cu un pic de căldură suplimentară, să ne punem listele și planurile și obiectivele deoparte și să ne cuibărim undeva în siguranță. A te refugia înseamnă să-ți dai timp să te vindeci, fără să te forțezi să fii tot timpul în frunte și să demonstrezi că ești tare ca piatra și iute ca săgeata.

Acum că nu le mai am, mi-e dor rău de iernile astea aspre, care îți dau pretextul să te scufunzi un pic în tristețea pe care ai adunat-o în restul anului, și să vezi dacă te mai ridici.