Mie mi-a recomandat-o profa de spaniolă, pentru că este ușor de citit chiar dacă nu ești foarte avansat. Fiind scrisă de o jurnalistă, stilul este curat, fără înflorituri și concis. În plus, are și umor, deși pe alocuri este un umor negru. Sunt patru episoade în carte și acoperă tot: cuplu, profesie, a fi părinte, vacanță, prieteni, sănătate, familie extinsă. Cu ușurință poți face din ea câteva scenete cum erau cele pe care le vedeam la revelion pe vremuri, dar nu chiar Tanța și Costel, mai elevat un pic. Îmi pare rău că nu e și în română, oare om avea și noi ceva asemănător? Să caut.

Îmi amintesc când am venit, acum trei ani, și de 8 martie, în loc de dulcegării, fundițe și ursuleți, în oraș se punea de o demonstrație pentru drepturile femeilor, iar la radio puteai asculta on heavy rotation diverse statistici demoralizatoare despre cum, în anii 2020, femeile tot nu se bucură de aceleași privilegii. Și așa în fiecare an, în toate orașele. Ziua de 8 martie este una sumbră mai degrabă, în care vedem cât drum mai este încă de făcut. Există și sărbătoarea cu fundițe, în mai, de ziua mamei.

M-am regăsit mult în povestea cărții, fiind eu acum în plaja de vârstă a scriitoarei eroine. În Spania cred că s-au schimbat multe din anii 90 și până acum în privința modului în care sunt văzute și tratate femeile, dar cum eu sunt mai aclimatizată cu versiunea românească, pe acolo suntem, sfârșitul lumii minus treizeci. Mai puțin revolta, pentru că din păcate eu nu prea cunosc femei în România care să se revolte. Care se plâng, da. Dar care se revoltă, nu. Multe par să creadă că nu merită efortul, pentru că sunt deja obosite și nu întrevăd niciun succes. Cred că vorba aia rău cu rău, dar mai rău fără rău spune tot. Oricât de rău ar fi , schimbarea este și mai rea. N-am avut mult succes de câte ori am încercat să deschid subiectul, s-a lăsat cu ceartă și frustrare.

Femeile care comentează sunt ”dificile”, asta ne spune cartea. Nu e fals. Sigur că e mai ușor să ai pe lângă casa omului o femeie care nu comentează. Chiar dacă am avut acces la educație, pot vota, avea proprietate și lua decizii pentru mine și copiii mei, realitatea este departe de a fi perfectă. Crești închipuindu-ți că ești o persoană la fel ca toți colegii tăi și apoi vezi că de fapt în toate pozele de grup care contează, nu e nimeni ca tine. În călătoria asta pe coasta mediteraneeană a Spaniei am văzut multe muzee, am vizitat multe cetăți și multe catedrale. În artă, știință, politică sau religie, femeile nu prea sunt. Dacă te uiți la imaginile și documentele istorice pe care le vezi prin muzee, toate sunt cu și despre bărbați. E sufocant. Ba chiar m-am enervat azi un pic la un muzeu de știință în care aveau în magazin o carte pe care scria Men in science și alături era o carte poștală (!) cu Women in science. Apoi mi-a atras copilul atenția că s-or fi terminat cărticelele cu femei, să nu sar să trag concluzii, că au la fel din fiecare, chill. But still.

Ce vreau să zic? Că nu se face primăvară cu o floare și un ursuleț de pluș. Că deși au trecut 30 de ani, încă e greu, frustrant și obositor să fii femeie.

Las aici Raportul pe 2025 despre egalitatea de gen in Uniunea Europeană. Cu siguranță sunt și alte resurse, din alte perspective, asupra subiectului. Eu mai am niște chestii de spus despre niște cărți pe care le citesc acum și altele pe care le am pe acasă și urmează să le citesc.