În lipsă de posibilități de evadare, e bună și rătăcirea

N-am mai citit. Am încercat Herta Muller și nu m-a prins. După două pagini aveam impresia că citesc extrase romanțioase din oracole. Sunt sigură că nu pentru asta a luat premiul Nobel și că e vina mea, a momentului, a alinierii de stele sau a vecinilor care mă persecută și din toate aceste motive, nu mai pot să citesc. M-am străduit atât de tare cu Entre les murs că până la urmă am reușit să o rătăcesc prin casă. Cartea cu lucrurile importante n-am găsit-o nici până acum, deși m-am prefăcut intens că o caut. Ultima dată când am mers cu metroul am luat cu mine niște nuvele de Boris Vian, pe care am catadicsit să le deschid la nici trei ani după ce le-am cumpărat. N-au mers. Am pe noptieră un teanc de cărți din care am tot citit dar parcă nu-mi vine să scriu despre ele, am impresia că mă spionează cineva, așa-mi trebuie dacă am vrut blog, puteam să scriu într-un fișier care să rămână de-a pururi pe propriul meu calculator. Evident, n-aș mai fi scris chiar nimic.

Și acum am timp. E 1 jumate noaptea, nu am leșinat de oboseală, nu trebuie să mă trezesc la 3, 5 și 7 jumate. Aș putea să citesc, dar mi-a pierit cheful. De unde rezultă clar că pofta de a citi este invers proporțională cu condițiile propice acestei activități. Degeaba visam eu cu ochii deschiși la momentele în care o să am timp..

Dacă nu te constrânge nimic, se cam duce dracului plăcerea evadării..

 

Curăţenia şi călcatul pot să mai aştepte

Aveam o oră liberă şi nu mă puteam hotărî ce să fac: nişte cumpărături rapide, să spal maşina sau să deretic prin casă? Noroc că mi-am adus aminte de un text pe care l-am citit în calendarul meu după care am alergat câteva luni şi care spunea că ai înainte ani întregi de călcat şi spălat, dar cu copilul tău de un an te poţi juca numai acum, când are un an! Aşa că am luat o hotărâre în acest sens (adică să mă joc mai mult cu copilul să să mă stresez mai puțin cu treburile prin casă) şi încă una, adiacentă, că o să îmi fac timp pentru mine.

Și uite ce a rezultat:

Mi-am luat cartea și o pătură și m-am dus în parc. M-am așezat la umbra unui copac, într-un câmp de trifoi și am citit o oră întreagă. O oră poate să nu pară mult, dar mie mi s-a părut foarte mult.. Mă tot uitam la ceas așteptându-mă să descopăr că s-a terminat și că trebuie să plec și de fiecare dată eram foarte surprinsă să văd că nu au trecut decât 10 minute, și pot să mai stau..

A fost ca și cum aș fi primit un cadou neașteptat..

Nu e nimic spectaculos la aceste poze, dar mie așa mi s-a părut..