Categorie: snobisme

Frânturi

Nu va exista niciodată un moment potrivit pentru scrisul pe blog. Întotdeauna o să existe ceva mai important de făcut. În ciuda acestui fapt, sau tocmai pentru că nu este prioritar, am de gând să scriu mai mult.

Am început acum două săptămâni să citesc Furtuna de gheață, chiar am cărat-o cu mine la Sinaia, dar nu prea a mers. După vreo cincisprezece pagini m-am întrebat de ce ai nevoie de atâtea cuvinte ca să spui atât de puține lucruri, sunt ele cu adevărat importante iar dacă da, atunci nu sună prea promițător. În orice caz, după ce citești Amelie Nothomb, care reușește să spună atât de multe cu atât de puține cuvinte, orice carte care sare de o sută de pagini pare redundantă ca poeziile unui adolescent nevorbit (din altă epocă desigur, acum nu mai există așa ceva). Nu am niciun termen de comparație actual care să nu mă facă să renunț la căscatul de plictiseală în favoarea încrâncenatului de durere.

jurnalulSunt vrăjită de Amelie Nothomb, așa că am citit Jurnalul Rândunicii.

Pe vremuri, citeai ca să ai ce conversa cu alții, să fii sclipitor și să nu râzi ca prostu la referințe serioase și viceversa. Acum, e dimpotrivă. Cititul nu numai că nu te ajută în conversație, dar te pune instant pe o lista a autismului social. Nu neapărat pentru că lumea nu ar citi, ci mai degrabă pentru că lumea nu mai vorbește despre ce citește. Cea mai elaborată conversație literară se rezumă la mi-a plăcut / nu mi-a plăcut, e tristă / e ok. Am cunoscut oameni care se mândreau că n-au mai citit o carte de ani de zile, subtextul fiind că vezi Doamne ei sunt prea ocupați pentru astfel de ocupații trândav-burgheze. Cred că de asta îmi place Amelie Nothomb. Pentru că literatura e subiect de conversație, subiect adică, nu obiect, are ceva de spus în conversație, nu e doar despre. Am așteptat să mă fac mare ca să nu mai fiu stingherită în conversație. Nu mi-a reușit, mai ales că am folosit niște mijloace complet eronate. Jurnalul Rândunicii nu mi-a plăcut. Sau mi-a plăcut mai puțin decât altele, nu mi s-a părut verosimil, chiar în epoca ziarelor de scandal, oamenii nu dau doi bani pe invadarea intimității altora, pentru că este un concept falsificat de atâtea ori, că nu ar mai recunoaște nimeni autenticul.

Așa că am citit Peplum despre care o sa scriu separat. Și mai am puțin și termin Cele patru fugi ale lui Manuel, de Jesus Diaz, din pachetul de la reducerile de pe elefant.ro.

Libertatea de a ataca

igiena asasinuluiAm ajuns și eu într-un final să citesc ceva de Amelie Nothomb, de care recunosc că m-am ferit fără să am vreun motiv, întemeiat sau ne. Am împrumutat Igiena asasinului de la o prietenă, dar acum e a mea pentru că m-a prins ploaia cu ea în geantă și așa am descoperit că geanta mea nu e deloc etanșă.

Nu e o carte care să te înalțe, să te facă să fii mândru că ești om, sau să-ți dea vreo perspectivă veselă. De altfel, se pare că stilul lui Amelie Nothomb nu presupune astfel de sentimente. Povestea – pretext e a unui scriitor celebru căruia câțiva jurnaliști îi iau interviuri, fiind el pe moarte. Este o confruntare a conformismului cu ireverenţa extremă. Conformismul îl vedem în fiecare zi în jurul nostru, nu are nevoie de nicio introducere, dar ireverenţa e ceva nou, n-o vezi prea des. Sigur, oamenii nu respectă mai nimic, totul poate fi luat în râs, dar luatul în râs amatoristic (o exista acest cuvânt? să presupunem că da, mi-e lene să trag de dex, contribuie prea mult la stabilitatea bibliotecii) te distrează preț de o pauză de țigară însă repetat zi de zi pe mine mă exasperează. Cine vrea o doză bună de sarcasm și insulte fără rețineri, să citească această carte. Atenție totuși că pentru a le înțelege e necesar să fi citit și altele înainte. Prefața ajută, dar doar în sensul în care te prinzi ce cărți ar fi trebuit, mai precis, să fi citit deja. Altfel, insulte fără prerechizite (vezi paranteza anterioară) literare sunt disponibile la orice coadă / grămadă la care se dau gratis pliante cu cavit și baloane mănunchi de ziua copilului în parcurile minunatei capitale.

Traducerea e foarte bună, am avut același sentiment citind Franz și Francois. Nu m-am gândit prea mult în trecut la influența traducerii asupra textului până nu am văzut cu ochii mei. Există cărți a căror traducere nu se simte. Sună fluent, e absolut transparentă, trece neobservată. Există altele cu traducere foarte proastă pe care le citesc poticnit, nu intru în atmosferă, câteodată e necesar să-mi închipui care a fost textul original ca să nu mai aud vocea traducătorului. Iar alte cărți, și asta mi se pare cu adevărat senzațional, sună de parcă le-ai citi în același timp și în original, și în traducere, fără să se împiedice una de alta, mai degrabă ajutându-se, diferite dar mergând în aceeași direcție.

Dar să mă întorc. Ce m-a surprins este că acest roman este primul din lunga serie scrise de Amelie Nothomb, la o vârstă remarcabil de tânără pentru virulenţa criticilor deduse din carte. Ai zice că autorul e o persoană îndelung călcată pe nervi de nişte circumstanţe, care a căutat o metodă de a izbucni care să fie, dacă nu plăcută, că nu are cum, cel puţin apreciată stilistic de cei ce o citesc. Aşa o fi, tinereţea nu e o chestiune de ani. Oricum, curajos act.

Mi-am mai comandat nişte cărţi de-ale ei, pe una am şi terminat-o, revin zilele astea.