Viața, oricum, oriunde

Deși la început părea o carte sfâșietoare, Zuleiha deschide ochii, de Guzel Iahina, nu a fost până la urmă chiar așa de devastatoare. Nu că ăsta ar fi cel mai important lucru la o carte, dar de multe ori, atunci când o carte ne zguduie un pic sau ne aduce lacrimi în ochi, e musai să tragem concluzia că e genială că doar nu plângem ca proștii la orice superficialitate! Doar că eu chiar plâng la orice superficialitate, la filme (dacă regizorul a vrut să stoarcă lacrimi la vreun moment, cu mine reușește negreșit), la cărți, când văd ceva trist, când îmi amintesc ceva trist, când îmi închipui ceva trist, ba chiar, zilele trecute mi-au dat lacrimile când am văzut un arici în spațiul verde de printre blocuri pentru că mi-am amintit un alt arici mort de acum câțiva ani buni. De asemenea, îmi dau lacrimile și acum când îmi amintesc din nou despre arici. Deci, nu e vreun challenge să mă faci să plâng, deși în multe ocazii sociale am reușit să mă dresez să exprim emoții mai acceptabile social, cum ar fi indignarea și sarcasmul.

Din păcate m-am dus la club cu cartea neterminată așa că am ratat o bună parte din conținutul discuțiilor. Acum că am terminat-o, mă întreb către ce a deschis ochii Zuleiha? De fapt, cartea este și nu este despre ea. Este despre niște oameni care trăiesc o viață care la început pare o ruptură, o paranteză de coșmar în viețile lor normale, dar apoi ruptura se normalizează și devine viața însăși. Mi-a plăcut povestea profesorului cu găoacea lui, el da, deschide ochii, dar apoi se pierde in firul poveștii. Povestea în sine pare ca începe concentrată pe niște personaje foarte individualizate, iar apoi personajele se pierd, se estompează în ansamblul poveștii, care devine despre ei toți ca un personaj colectiv, ca și cum propaganda (nu foarte explicită în carte) chiar a funcționat. O fi fost intenționată treaba asta sau așa a ieșit?

O altă întrebare pe care o am este dacă Zuleiha, care la început era un fel de duh umil al casei, care făcea lucrurile domestice să se întâmple fără ca prezența ei să fie chiar o prezență pentru ceilalți, pe măsură ce-și trăiește povestea evoluează în vreun fel. Sigur, ajunge să facă lucruri pe care nu le-ar fi putut face înainte, să-și descopere calități pe care nu le-ar fi găsit în veci și sentimente pe care nu și le-ar fi permis, dar pe lângă toate astea, se schimbă ea realmente? Sau, altfel, lucrurile astea singure înseamnă realmente o schimbare?

Creație, atunci și acum

Am mai citit în această vacanță Frankissstein, o poveste de iubire, de Jeanette Winterson. O carte excelentă, scrisă pe multe planuri temporale, foarte ingenioasă și care are de toate dar fără a fi o salată, cum s-a mai întâmplat altora. Trebuie să recunosc că problema inteligenței artificiale și a creării vieții după moarte nu e dintre cele care nu mă lasă să dorm noaptea. Nu mă tem în mod special nici că ne invadează roboții, nici nu simt vreun entuziasm tehnologic ieșit din comun. Planul care mi s-a părut mie interesant este cel care discută despre viața pe care o trăiești acum, și cât de sincronizate sunt aspectele fizice și psihice / spirituale și ce să faci (dacă să faci ceva) atunci când nu sunt. Ce înseamnă să creezi viață, ce înseamnă viața în sine și ce din ea poți păstra? Și, desigur, unde și ce este iubirea în toată afacerea asta? Mai multe întrebări decât răspunsuri, după cum îi șade bine oricui nu s-a trezit gata iluminat de dimineață. Dar pe lângă toate astea, cartea este foarte smart scrisă, ai surprize la tot pasul (nu de acțiune), chiar și după ce o citești.