Categorie: sensul vietii si alte chestii serioase

Review: scopul vieții, varianta japoneză

Mica enciclopedie Ikigai (metoda japoneză de descoperire a scopului în viață), de Ken Mogi. Editura Litera, link aici.

Pe scurt, e vorba despre elementele conceptului de Ikigai, sau ce te face să te dai jos din pat dimineață. Sau, cel puțin, ce-i face pe japonezi.

Readability: Se citește ușor, e plină de istorioare și exemple, după cum e obiceiul scriitoricesc acum, să nu cumva să te plictisești și să te arunci în brațele social media.

De bine: Că mai aflăm câte ceva despre cultura japoneză, oricând e bine să-ți extinzi înțelegerea asupra altora. Când vezi câte normalități există pe planetă, ești mai puțin predispus să te cramponezi de a ta personală și să crezi că e vreun etalon. De exemplu, metoda pașilor mici nu înseamnă ce aș interpreta eu în cultura noastră indulgentă, să faci naibii ceva, orice, doar să pornești. Ci înseamnă să împarți treaba în sub-treburi mici-mici și să o faci pe fiecare perfect. Take that!

De rău: Eu nu am rezonat cu unele povești, le-am citit și nu prea mi s-a părut că ilustrează ce doreau să ilustreze. De exemplu, după toată expunerea cu sumo, zău dacă am înțeles care este frumusețea acestui sport, de ce te-ai uita la el și ce îți poate produce plăcere. Ba chiar am căutat online să văd ce mai zic și alți pământeni; pare că nu multă lume a dat năvală să se extazieze în scris, cel puțin nu în limbile pe care le pot citi eu. Altă cârcoteală pe care o am este legată de titlu, care îmi pare misleading, adică zice că e o metodă de descoperire, dar eu nu am găsit vreun algoritm, vreo succesiune de pași, sau orice ar putea fi calificat drept metodă, care să mă ducă din punctul A, în care habar nu am care e scopul meu în viață, până în punctul B, în care m-am luminat.

Per ansamblu, o lectură de vacanță mai mult ca un almanah cultural (ah, almanah – un cuvânt pe care nu-l mai auzi prea des, spre deloc). Nu-ți zguduie viața, iar efectul asupra scopului ei este minor.

Mai multe resurse nu am. Sunt niste site-uri care au tot felul de chestionare, diagrame, poți deveni ikigai coach sau să-ți găsești un job în Japonia (asta dacă te-ai săturat de ikigai-ul tău prezent sau vrei să aplici metoda cu muzele care cântă în timp de război), le găsiți la un search pe google, dar mie nu mi-au inspirat suficientă încredere încât să le postez aici.

Să spunem lucrurilor pe nume. Wait, what?

Lăptarul, de Anna Burns, este una din cele mai bine scrise cărți pe care am citit-o vreodată. Stilul e stream of consciousness, dar ce consciousness! Poate părea că vocea este a protagonistei, sora mijlocie, după cum este numită (la fel ca toate personajele, nu are nume), dar câteodată e o voce mult mai amplă, cu mai multă cunoaștere, mai multe referințe și mai multă perspectivă.

Nu a fost ușor de citit, de fapt am avut-o pentru club în ianuarie, și chiar m-am apucat de ea atunci, dar nu am putut-o citi dintr-o lovitură, am muncit la ea, în calupuri de câte 5 – 10 pagini, până acum.

Este o istorie cu atât de multe foi, atât de multe substraturi că e păcat să scoți în față vreunul din ele. Pretextul este hărțuirea, un nivel al poveștii valid în sine (nu doar ca pretext) dar tot contextul este extrem de bogat în „teme” de analizat. Deși pe ansamblu te cam bântuie, nu e lipsită de umor, inclusiv din ăla la care râzi pentru o poți citi și în întregime ca pe satira unei distopii. Când citești unele cărți, te trezești că-l invidiezi pe autor că a închipuit o astfel de întâmplare, că a găsit o intrigă super smart sau că finalul nu era ce te așteptai. Și, în funcție de ce pitici ai în cap, îl invidiezi, dar îți spui că există pe lume o multitudine de tehnici de creativitate care, la o adică, te-ar putea ajuta și pe tine să inventezi o treabă interesantă. Dar când citești cartea asta, îți dai seama că tu nu vei putea scrie niciodată _așa_. Nu fix așa, evident, dar comparabil așa. Vezi limpede că meșteșugul și arta scrisului nu stau doar în imaginație, nu doar în poveste, ci și în felul în care scrii, iar unii oameni, printre care și autoarea, au un dar, iar noi ceilalți putem spera doar să devenim capabili să ne spunem ideile cât de cât clar. Am mai scris asta despre cineva, recent.

Nu cred că lumea se schimbă și că există perioade „normale” și perioade tulburate, mai degrabă cred că existența sau recunoașterea tulburării depinde de cât de adânc ești dispus să te uiți. Oare dacă inteligența artificială ar lua o pauză de la recomandat filme pe Netflix, ar putea scrie o carte, după modelul Lăptarului, și despre realitatea asta, a noastră, de aici? M-ar amuza să o citesc.