Categorie: sensul vietii si alte chestii serioase

Traume

Titlu: Pe frontul de vest nimic nou

Autor: Erich Maria Remarque

Editura: Polirom

Am ratat șansa să pun o poză frumoasă cu cartea asta pe o terasă la Viena, cu orice fundal s-ar fi nimerit, pentru că oriunde te-ai nimeri pe acolo e ceva frumos în fundal.

Pentru că am citit haotic în copilărie, l-am descoperit pe Remarque foarte recent și mă bucur că e așa, pentru că nu știu ce aș fi înțeles din toate poveștile astea de război pe vremea aceea. Acum însă, întâmplarea face că am citit-o în paralel cu (ascultatul cărții) The Body Keeps the Score, a lui Bessel van der Kolk, despre care o sa scriu separat, o carte despre traumă și posibilitățile de vindecare, pe care ar trebui să o citească oricine are un interes în sănătatea minții și corpului. Adică am văzut în același timp cum se produce trauma și cât de dificil este să o vindeci. A fost ca o conversație între cei doi autori, petrecută în capul meu. Mecanismele pe care le descria psihiatrul erau exemplificate perfect de scriitor.

Deși războaie se petrec tot timpul în lume, întâmplarea fericită face să nu fie chiar acum nici unul în ograda noastră, așa că ne închipuim și noi ce putem, la mâna a doua, prin intermediul cărților. De altfel pare a fi singura modalitate de a integra cât de cât emoțiile legate de astfel de evenimente. Am regăsit la Remarque aceeași imposibilitate de a concilia oroarea războiului cu viața de zi cu zi (în fragmentul cu permisia, de exemplu), pe care am găsit-o și în alte părți, dar mai recent la Viktor Frankl care povestește cât de străine și artificiale păreau poveștile din lagăr la reîntoarcerea acasă și cum nu se găsea niciodată locul, momentul și audiența pentru a le spune.

Mă surprind în ultima vreme, mi se schimbă perspectiva asupra timpului. Când ești bombardat din toate părțile cu noutăți, luna trecută pare acum un an și totul pare să se deruleze cu rapiditate și să se învechească instant, acum o sută de ani poate părea, well, acum o sută de ani. Însă constat că nu multe s-au schimbat și nu spun asta cu zăduf, nu e un fel de cârcoteală că nu zburăm cu viteze mai luminoase, ci dimpotrivă, e o constatare liniștitoare. De fapt, lucrurile nu se mișcă așa de repede, doar par rapide pentru că sunt agitate și gălăgioase, dar oamenii sunt în linii mari la fel, în unele privințe mai buni și mai deștepți (se presupune că educația universala a mai rezolvat una alta în Europa), în altele mai puțini buni și mai agresivi (agitația contemporană, stresul și înghesuiala nu au crescut nivelul de toleranță al nimănui), dar per ansamblu nu foarte diferiți.

Existența ireală

Titlu: Omul în căutarea sensului vieții

Autor: Viktor E. Frankl

Editura: VELLANT

Probabil că această carte este una dintre cele mai lăudate și pomenite de pe planetă, așa că încep direct cu disclaimerul că șansele să spun eu ceva nou sunt minime. Nu e o carte pe care o citești că nu ai ce lua cu tine în vacanță. O citești când îți ajunge cuțitul la os, când lucrurile nu se mai vindecă altfel, când ai încercat deja să te remontezi cu gândire pozitivă, acceptare, respirație și toate celelalte lucruri bune de pe lumea asta, dar nu prea au funcționat, așa că cedezi recomandărilor și pui mâna pe ea.

Cartea are două părți: una în care Frankl povestește (și interpretează) experiența lui de lagăre, iar cealaltă în care explică metoda logoterapiei, adică terapia pentru găsirea sensului vieții. Am pornit cu inima strânsă – din motivul meu etern: sunt foarte reticentă atunci când suspectez că e un subiect lacrimogen. Sau altfel spus, mă tem că voi fi manipulată emoțional. Nu cred că e vreo carte remotely tristă despre care să fi scris fără să amintesc de acest stres al meu pe care nu e cazul să se chinuie nimeni să-l psihosondeze prea tare, că știu de unde vine și care-i treaba cu el. În orice caz, de multe ori (inclusiv aici) se dovedește că era doar o teamă nefondată, care nu se materializează apoi.

Nu mă pricep deloc să scriu compuneri frumoase și lungi despre cărți (am citit deunăzi o recenzie a unei cărți pentru copii care cu siguranță depășea cu un ordin de mărime wordcountul cărții recenzate), așa că o să comentez și eu câteva idei care mi-au atras atenția. Vorbește Frankl despre dificultatea de a trăi suspendat, despre cum mulți erau doborâți de faptul că nu știau când se termină coșmarul, cât durează încarcerarea. Unii și-au închipuit ei, arbitrar, că până la Crăciun vor fi acasă, iar când acest lucru nu s-a întâmplat, au cedat complet. Cam ca in pandemie, aș zice, suspendat fără să știi când se termină, dar ne închipuim noi arbitrar că până la vară, până la anul, etc. Poate conceptul de valuri (1, 2, n) are și un beneficiu psihologic, măcar ăsta știi când se termină, sau îți poți închipui, și prin urmare îți dozezi efortul, îți planifici mințile să te țină până la primăvară. Apoi, mai vedem. Și nu e doar cu pandemia, dar era exemplul facil. Când ești într-o situație îngrozitoare în care trebuie să reziști, e important să știi cât durează și cât trebuie să reziști. Ajută și să știi că nu mai scapi, e mare lucru să știi că așa o să fie viața ta de acum încolo și nu are rost să te împotrivești, mai bine te adaptezi. Cred că în ultimii ani am înțeles în ce fel speranța te poate distruge; printre altele, pentru că trăiești în viitor. E ca și cum ai citi o carte de război în care tot ce își doresc personajele este să se termine și să se întoarcă acasă, dar de fapt tu știi (da, din alte cărți pentru că generația noastră nu a fost așa aproape de vreun război) că după război urmează recesiune, foamete, PTSD, casa e la pământ, etc etc. Așa că poate cheia este să trăiești în prezent, oricum ar arăta el.

O altă idee care mi-a atras atenția este cea referitoare la umanitatea pe care ne-o putem păstra în orice condiții. Desigur, dacă am avut-o. Deși Frankl dă inclusiv exemplul cuiva care părea un monstru înainte de război dar care a devenit uman în lagăr. Cred că partea asta cu „orice condiții” e tricky. Bănuiesc că dacă e un concurs de traume, orice outcome e posibil, monstrul poate deveni om și invers. Dar dacă nu avem situații atât de dramatice, îmi pare că umanitatea este un concept foarte fragil. Iar în epoca noastră în care propriul nostru adevăr despre noi este ca o ceapă pe steroizi, e greu de spus ce-am avut, ce-am pierdut și ce mai putem regăsi.

Mi-a prins bine că am citit cartea. Oricând ajută să citești experiențe mai rele ca ale tale, iar lagărul livrează de fiecare dată, cu greu poți găsi ceva mai sinistru. Deci te ajută să pui lucrurile în perspectivă. În plus, m-a ajutat și să definesc o altă perspectivă, adică una concretă, nu doar alta. Regret însă că logoterapia nu este practică standard pentru lucrătorii sănătății mentale, ba chiar te mai trezești și luat în balon sau bănuit de vreo deficiență dacă vrei să discuți despre sensul vieții, valori și ce înseamnă să fii om. Recunosc că existența noastră nu ne mână explicit înspre astfel de contemplări, dar fix de asta cred că ele sunt necesare, preferabil înainte de a fi ultima soluție.