Cu oarece dificultate, am terminat Melcul pe povârniș, de Arkadi și Boris Strugațki. Recunosc ca am înțeles mai multe din postfață decât din cartea în sine, care pe alocuri seamănă cu un delir narcotic pe care îmi vine greu să-mi imaginez că autorii l-au planificat frază cu frază. Cartea, odată interpretată, îmi pare ca un cod pe care după ce l-ai spart, nu are farmec să-l mai folosești, pentru că poți spune același lucru și altfel, mai simplu. Preocupată fiind să navighez în hățișurile mlăștinoase și absurde ale conținutului (în sens pur descriptiv), găsirea sensului mi s-a părut secundară. Spre deosebire de Liviu Radu care a scris postfața, mie nu mi se pare că mesajul final este unul optimist. Pe scurt pentru cei ce nu au citit cartea, sunt două povești care nu se întâlnesc deloc, dar sunt cumva în oglindă. Pereț, personajul poveștii despre Administrație, vrea să fugă de absurdul birocratic al oamenilor și să se refugieze în Pădure. Candid, care trăiește de o vreme în Pădure, de altfel un loc mai absurd și bizar decât al oamenilor, vrea să se întoarcă în Oraș. Nici unul nu reușește, dar ni se sugerează că în final, Candid găsește o modalitate de a controla Pădurea și ăsta e motiv de mare optimism. Dar dacă nu te blochezi într-o singură perspectivă, și Pereț are la final o modalitate de a controla Administrația. Iar metodele lor sunt absolut similare. Dincolo de valoarea stilistică a cărții, care este de fapt mesajul? Că dacă există o logică, orice efort de a o înțelege este inutil. Că dacă ne agităm, nu înseamnă că și progresăm. Că dacă nu ne înțelegem propria lume, ce șanse avem să o înțelegem sau să o „cucerim” (ha, ha!) pe a altora? E un mesaj atât de trist, că nici nu poți să-l iei în seamă, pentru că ar fi ultimul lucru pe care l-ai face. Nu e niciun melc în vârful povârnișului.
Categorie: sensul vietii si alte chestii serioase
Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic!
Sunt sigură că despre Mo Yan și această carte – Schimbarea – sunt lucruri multe și inteligente de spus, dar mie mi-a atras atenția episodul în care personajul, care nu făcuse decât 4 sau 5 clase, este invitat sa dea examen de admitere la facultate. După ce petrece niște luni studiind algebra într-o cabină de camion dezafectat, este invitat să nu mai dea examen la facultate si să primească acest lucru tovărășește, fără garagațe. Mi-am amintit de poveștile similare ale bunicii mele, despre colegi de facultate care făcuseră doar 6 clase, care de abia știau să se semneze (era legal, dacă vreți să vedeți cum, citiți aici). Noroc că lucrurile s-au schimbat. Dar chiar s-au schimbat? Aș zice că nu prea, în această direcție. Învățământul universitar a devenit de masă, nu la noi, peste tot în lume. Căutăm modalități prin care omul să poată face studiile de acasă, când dorește și cum dorește, să îi echivalăm experiența anterioară, să îi certificăm orice așchie de abilitate, oricum ar fi, numai să mai învețe ceva (sau dacă nu, măcar să mai acumuleze o hârtie). Iar rezultatul obținut este probabil invers decât cel scontat. Cu cât se face mai multă școală, mai mulți ani, mai multe materii, etc, oamenii știu mai puține, au mai puțină cultură generală, dar sunt cineva.
Acum ceva vreme m-am aflat la un curs deschis, la care se adunaseră oameni diverşi. La un moment dat, s-a iscat o controversă, didactică în natura ei, despre cum e mai bine: să ni se dea mură în gură ca la niște începători (ce eram, în general) sau să fim provocați să descoperim singuri, ca niște adulți (ce iarăși eram, cel puțin aparent). M-am așezat confortabil și m-am pregătit să iau notițe pentru că rar întâlnești o ocazie autentică în care oameni diferiți discută chestiuni care te interesează direct. Spre stupoarea mea totală, după multe argumentări, chestiunea s-a tranșat scurt în momentul în care părțile combatante au aflat ce „sunt”: – Dar dumneavoastră ce sunteți? – Eu sunt matematician. – A, eu am terminat litere. – A, atunci e clar. Toată lumea s-a lăsat pe spate pe scaun, s-a potolit brusc şi de comun acord. Era clar. E normal ca unul care a făcut matematică să susţină X şi unul care a făcut litere să susţină Y (vă las să ghiciţi care e care, că eu sunt perplexă si acum). Ce m-a amuţit pe mine mai ceva ca laringita este faptul ca de când se săvârşiseră respectivele studii, oamenii cu pricina sărbătoriseră multe (zeci de) primăveri. Lucraseră în joburi a căror denumire probabil că nici nu o știau pe vremea facultății. Văzuseră lume, realizaseră chestii, probabil crescuseră copii și răsfățaseră nepoți, dar ei asta erau. Nu mi-a trecut o secundă prin cap, vreodată, că patru ani din viața mea (oricare patru, consecutivi au ba) vor determina ceea ce „sunt”. – Ce eşti? – Economist. (mai fac câteodată asta, pentru efectul de stupefacţie pe care îl obţin). – Hai, măi, zi serios acuma.. Ce ai terminat? – Răbdarea.
Cartescu 