Categorie: sensul vietii si alte chestii serioase

Mulțumesc, sunt bine

omulAm citit Omul care călătorea singur pentru că țineam să mă conving că Ora 25 este mai reprezentativă pentru autor decât Casa de la Petrodava. Din păcate, întrebarea rămâne în continuare deschisă. Tot nu mi-e clar dacă avem de-a face cu o carte genială (Ora 25, adică) sau cu un autor genial. Cartea este oarecum autobiografică, scrisă în apărarea autorului, care a fost acuzat de antisemitism pe baza unor scrieri de tinerețe în care se pare că zicea ceva rău de niște evrei. Fie și numai pentru valoarea documentară, cartea merită citită. Și merită să petrecem un minut – două reflectând la evenimentele care au făcut lumea noastră să arate așa cum arată și la modul în care se văd principiile în funcție de unghiul din care te uiți la situație. Nu încerc să fiu criptică și nici să fac filosofie de doi bani. Poate mulți dintre voi ați fost prezenți mai mult decât fizic la orele de istorie și ați reflectat îndelung și serios la consecințele celui de-al doilea război mondial asupra lumii noastre. Poate ați înțeles exact care a fost poziția României și implicațiile ei. Ei bine, vă invidiez. Eu nu.  Istoria mi s-a părut cel mai boring domeniu ever. Lumea mi s-a părut un dat, prezentul mi s-a părut singurul posibil, cei buni sunt buni și cei răi sunt răi, chiar dacă ăia buni o mai dau ocazional în bară.

Revenind la carte, ce mi se pare cu adevărat de neînțeles este însă poziția finală a personajului  / autor care, în fața realității ocupației României de către sovietici, exclamă că numai Dumnezeu sau SUA ne mai poate salva. Asta după ce petrecuse o vreme după război în închisorile americane din Germania, unde nu a fost chiar ca la sanatoriu. Poate că nu înțeleg eu poziția subtilă a autorului, dar, în orice caz, dacă acestea două sunt opțiunile, atunci mulțumesc, sunt bine, nu mă salvați prea tare.

Ce iese când amestecăm politică și literatură

farmecul discretO altă carte pe care am cumpărat-o în spiritul experimentelor literare (și pentru că era ieftină) a fost tradusă în română ca Farmecul discret al vieții conjugale (titlul original și mai inspirat: State of the Union), deși partea cu discreția este adăugată de editorii români, în carte ea se epuizează după primele 100 de pagini (da, e o carte voluminoasă din păcate). Prima parte, mai scurtă, se întâmplă cu 30 de ani înainte de restul cărții și este de departe cea mai captivantă, bine scrisă și promițătoare ca poveste. Din păcate, magia se oprește aici. Partea a doua este stridentă și atroce. Autorul este sensibil ca un GPS, nu ne iartă de niciun detaliu al traseelor auto pe care se plimbă personajele sale, în 30 de metri la dreapta pe B364, după doi kilometri vă înscrieți pe prima bandă pentru ieșirea spre A67, atenție ambuteiaj în față, etc, boring. În același timp, chiar dacă acțiunea se petrece în Vermont, Maine și Massachusetts, peisajul e atât de anost descris, atunci când i se acordă atenție, că ar putea avea loc la fel de bine la Urlați sau altă așezare renumită peisagistic. Apoi, deși nu e clar cu cine „ține” autorul, e limpede ca lumina zilei pe cine nu are la suflet și ce polițe politice are de plătit. Chiar dacă empatizez oarecum cu alegerile lui, prezentarea exagerată reduce din credibilitatea poveștii. Una peste alta, cartea (sau mare parte din ea) este o isterie dementă de pseudovalori. Dacă autorul a vrut să prezinte realitatea, atunci realitatea (contemporană) îmi dă fiori pe șira spinării. Dacă a dorit să fie mai artistic de atât și să ne atragă atenția asupra unor probleme morale ale societății americane curente, atunci a fost tot atât de subtil ca o trompetă care-ți sună direct în timpan. Dezavantajul este că, după ce îți trece stupoarea inițială, n-o mai iei în serios, devine iritantă în loc de alarmantă.

Ignorând ambalajul, povestea te confruntă cu niște întrebări valide despre alegerile pe care le facem în viață, ce înțelegem prin familie, relația pe care o avem cu copiii noștri, cine ne sunt prietenii etc. Și chiar dacă răspunsurile pe care le propune sunt grotești, asta nu diminuează valoarea întrebărilor. Întrebarea cea mai înspăimântătoare pentru mine este însă în ce fel de societate trăim. Apoi mă liniștesc, pentru că, din fericire, între mine și societatea descrisă în carte se află un continent și un ocean.

Mă mir că nu s-a făcut film după această carte, e perfectă pentru așa ceva. Ba chiar ar putea ieși ceva mai bun.