Categorie: sensul vietii si alte chestii serioase

To give or not to give

Am citit săptămână asta The subtle art of not giving a fuck, de Mark Manson, tradusă la noi Arta subtilă a nepăsării.

Deși am avut un moment în care mi s-a părut că e o bălărie superficială (dar bine scrisă și entertaining), până la final m-am decis că are multe idei utile, chiar dacă pleacă de la o premisă discutabilă. Să o discutam, deci. Ipoteza lui este că valul de psihologie pozitivă care a lovit America în anii 70 a creat o generație de entitled pricks care vânează plăcerile ușoare și sunt incapabili de un commitment real. Problema e că valul ăsta, conform bancului cu românii care supraviețuiesc 50 de ani după sfârșitul lumii, a ajuns la noi cu ceva întârziere, aș spune că beneficiază de el copiii noștri, și nu chiar ăia pe care ne-am grăbit să-i facem la tinerețe (cine s-a grăbit, că eu nu). Cu siguranță, pe noi nu ne-au lăudat părinții la fiecare pârţ, nu am primit diplome de câte ori făceam un exsudat, nu ne-a educat nimeni cu blândețe și nici nu am fost asigurați că avem un talent special pe care îl vom descoperi negreșit. Dimpotrivă chiar. În caietele noastre de școală erau mai puține pagini rămase decât cele rupte ca să scriem frumos, perspectiva viitorului dacă nu învățai era ca o să ajungi gunoier iar părinții nu te felicitau deloc pentru vorbele tale de duh pentru că pur și simplu nu te băgau în seamă. Așa că deși noi nu am crescut crezând că „ni se cuvine” pur și simplu, realizez că mulți dintre noi am crescut crezând că ni se cuvine pentru că am muncit de ne-a ieșit pe urechi, ne-am străduit, am făcut frumos și am respectat regulile. Dar asta e altă poveste.

Ideea e că degeaba îi învinovăţește autorul pe promotorii psihologiei pozitive (nici nu mi-e clar dacă realmente s-a întâmplat ce spune el, dar mi-e lene sa caut), pentru că nu pe toată planeta s-a întâmplat la fel. Însă se vede treaba că oamenii au reușit să aibă valori confuze nevertheless.

Una din concluziile cărții este că trebuie să-ți asumi responsabilitatea pentru tot ce ți se întâmplă. O treabă pe care generația mea a învățat-o extrem de bine dar a ratat nuanța subtilă care se referea la reacția ta față de evenimente, nu la evenimentul în sine, așa că am dat cu toții în control freakness.

Mi-a plăcut ideea că nu contează ce obiective îți alegi, până la urmă toți vrem cam aceleași lucruri. Contează ce suferință îți alegi. Dar ideea asta nu e nouă, am auzit-o la School of life și ei au auzit-o pe la multi din filosofii pe care i-au studiat.

Și încă una cu care am rezonat: valorile sunt imediate, ceva ce aplici chiar acum, nu sunt ceva ce încerci să obții. Pare evident acum că scriu, dar atunci când nu ne gândim foarte focusat, e ușor să le confunzi.

Gata.

Din nou, ora 25

Cam din 7 în 7 ani e musai să recitesc această carte. A picat bine, că o avem de discutat la club. Este vorba despre Ora 25, de Constantin Virgil Gheorghiu.

De la lectura de data trecută rămăsesem cu niște nelămuriri. Nu mă regăseam în alegerile personajelor, îmi închipuiam că lucrurile ar fi putut sta altfel dacă, de exemplu, Johann ar fi plecat în America sau Traian nu s-ar fi sinucis. Dar ar fi stat cu adevărat altfel? Acum nu mai sunt așa de sigură. Dimpotrivă, am senzația ca nu ai unde să te ascunzi, că orice ai decide nu scapi. Singurul lucru pe care il poți afecta cu deciziile tale este tipul de suferință pe care îl preferi.

Când ești tânăr ai impresia că toți adulții din jurul tău sunt idioți și că generația ta este singura iluminată care vede adevărul și înțelege ce este esențial în lumea asta. Apoi vine un moment în care, brusc, constați că deși în mare măsură tu continui să crezi asta, există alte generații, mai tinere, care te plasează pe tine în cercul idioților și atunci începi să crezi că 1. de fapt în tinerețe erai naiv și uite că nu tot ce zboară se mănăncă (un gând esențial care îți permite să desconsideri tânăra generație cu ideile ei naive cu tot) și 2. nici acum, la o vârstă matură, nu ai înțeles mai nimic din lumea care te înconjoară (iar de aici poți să continui să dai vina pe lume sau pe tine, în funcție de ce boală mintală te coafează mai bine). Sau, poate ai impresia că înțelegi cât de cât cum stau lucrurile, ba chiar ești mulțumit de tine că deții o doză sănătoasă de detașare, poți aborda cu sarcasm orice subiect, ba chiar ai un insight special în mersul lucrurilor pe care te ferești să îl împărtășești altora pentru că nu vrei să le spargi bula de pufoșenie. Și apoi citești cartea asta și vezi că de fapt totul era clar încă de acum 50 de ani. Chiar nu ai reușit să desparți în mintea ta propaganda de realitate, chiar nu ai înțeles decât foarte puțin și cu foarte mult efort.

Și atunci, pentru că nu poți înghiți gălușca chiar așa, te întrebi dacă nu cumva lucrurile întotdeauna au fost așa. A existat vreodată vreo perioadă pe care să o plângem acum? Autorul pare că își închipuie că da, dar nu văd care ar fi aceea. Pare că a existat cândva un paradis în care țăranii erau mulțumiți și fericiți, nu îi exploata nimeni și nici nu-și tăiau gâtul unul altuia pentru pământ, femei sau oi. Intelectualii cugetau într-o profundă libertate a spiritului și o adâncă recunoștință a nației iar cetatea era condusă în beneficiul tuturor de o măiastră mână administrativă. Sună SF, nu? Pentru că e. Sau poate micile probleme lumești sunt ok, sunt acceptabile, adică până la urmă Johann înțelege și acceptă toate mizeriile cotidiene, ba chiar ele par a fi ceea ce îi face pe oamenii din jur mai umani (adică e ok să-l tortureze, oameni sunt și ei, au un job description, dar apoi i-au oferit o țigară, deci all good). Uite aici nu sunt de acord cu autorul. În graba lui de a condamna istoria și niște personaje abstracte, pare să-i absolve de orice responsabilitate pe toți cei care o pun în practică. Sigur, între timp psihologia i-a dat dreptate, oamenii sunt cu toții niște potențial criminali, nimeni nu e scutit de la a deveni un monstru în condițiile propice. Și atunci, de ce ne mai plângem? Lumea nu merge în sus, așa cum am învățat la școală. Optimismul pare a fi pentru nesăbuiți.