Îmi place să citesc, dar nu pretind nici că am vreun sistem, nici că înțeleg tot ce citesc, nici că se lipește ceva de mine. Uneori citesc filosofie, inclusiv gânditori români vii sau nu, însă fără pretenții. Mi se întâmplă des să citesc același paragraf de două, trei ori dar înțelesul mesajului subtil să-mi scape. Nu e o critică la adresa autorilor, fiecare scrie cum are inspirație. E o declarație a limitărilor mele.

Acum că am dat disclaimer-ul, să trec la subiect. Contextul: tren CFR București-Constanța, întârziere la plecare o oră, plin ochi, murdar. Nu eram în cea mai filosofică stare dar mi s-a părut adecvat să citesc din cartea asta, Cum să fii fericit în România. Pentru mine e în mod special relevant de când nu mai locuiesc preponderent în România, dar vin des și mă lupt cu mixed feelings de fiecare dată.

Titlu: Cum să fii fericit în România

Autor: o mulțime (cei pe care i-am taguit și alții)

Editura: Humanitas

(în poză eram la relaxare în Olanda, neîntâmplător, pentru că dacă vrei să ai vreo șansă să fii fericit în România, e esențial să fii acolo mai puțin)

Cartea începe în forță, cu extrase din Cioran și un eseu al lui Liiceanu despre Noica. Înțeleg că premisa de la care pornim este că românii sunt un popor nefericit și că nu-i treabă ușoară să-l scoți din nefericirea lui. Sau, cel puțin, asta cred că era ideea, vedeți disclaimerul de mai sus. În orice caz, se potrivește cu realitatea aparentă.

Cartea cuprinde 17 povești scurte despre cum e să trăiești în România. Nu sunt neapărat reprezentative și habar nu am ce idee își face din ele cineva care nu a avut experiența directă. Eu am recunoscut realitatea mea în multe din ele. E interesant că au inclus și perspectiva unor oameni născuți și crescuți pe alte meleaguri și educați în alte culturi. Aș zice că unii au prins ideea, alții mai puțin. Sau poate pe meleagurile acelea au învățat să fie politicoși.

Niciodată nu am plănuit să emigrez, să mă naturalizez în altă parte. Nu știu ce va aduce viitorul și unde voi fi peste niște ani. Dar deocamdată, chiar dacă eu am plecat din România, ea nu a plecat din mine.

****

(câteva săptămâni / luni mai târziu – data publicării nu are legătură decât cu momentul în care am terminat cartea)

Vorbeam cu niște prietene despre ce înseamnă să fii român. Dacă aș vrea musai să exorcizez ceva din ceea ce pare a fi identitatea mea națională, ar fi sentimentul insidios că nu ești destul de bun, că dacă nu ai reușit cu artificii, surle și tămbălău, nu ai reușit deloc. Că singurul lucru care contează este succesul deplin, zdrobitor și definitiv. Și pentru că tipul ăsta de succes nu te vizitează prea des, if ever, rezultă că nimic din ceea ce faci nu se pune. De câte ori mă laudă cineva, îmi vine să-i spun: nu, stai, de fapt trebuia să fac de trei ori mai bine, aș fi putut dacă mă concentram mai puternic, investeam mai mult timp, mă pregăteam mai temeinic, de fapt eu pot mai mult. Nici nu cred că e altă propoziție pe care să o fi auzit mai des în copilărie decât asta: Poți mai mult! Mesajul fiind, evident, că nu am făcut destul, că nu e suficient. În unele cazuri îmi venea să spun că nici nu înțelegi tu cât de mult am putut deja, dar nu aveam destule vorbe la mine, așa că n-am spus. Și în acest domeniu aș fi putut mai mult. Credeam că e o bubă doar în capul meu, rezultatul vreunei traume speciale din copilăria mea, până când am înțeles că nu e nimic special, e o boală națională. Ascultam Radio România Actualități zilele trecute (în iulie adică), interviu cu David Popovici care, după ce a ieșit din apă al patrulea, îi explica reporteriței de ce NU este un eșec, de ce nu simte nevoia să fie supărat și necăjit, de ce nu e nicio tragedie și nicio catastrofă, în timp ce se tot întrerupea să zică mulțumesc în diverse limbi diferite de română celor care probabil treceau pe lângă el și îl felicitau, ignoranți față de dezamăgirea pe care trebuie să o suporte întreaga nație românească pentru că e limpede ca apa că și David putea mai mult. Nici măcar când au relatat interviul la următoarele știri nu au fost în stare să priceapă ce a zis băiatul ăsta. Ei atât au înțeles: că deși necăjit și supărat, o să se străduiască mai bine la proba următoare ca să îl iertăm, de la înălțimea canapelelor noastre, pentru greșeala de a nu ne fi făcut fericiți. Asta e identitatea noastră națională, sau cel puțin o parte a ei de care m-aș scutura și mâine dacă ar fi așa de simplu. Asta și jalea, dar jalea rămâne pentru altădată.

Ce înseamnă să fii fericit în România? Fericit poți fi oriunde, dar cum e să fii fericit în mod special în România, pentru că ești în România? Pentru mine înseamnă să mănânc zacuscă și salată de vinete, să miroasă a copt în august, să mă văd cu prietenii, cu familia, să mă plimb în parc, să merg în Deltă, să văd teatru în limba română, să merg la Ateneu și să cutreier librăriile. Și dacă aș locui aici, tot astea mi-ar fi sursele de fericire, însă mai dispersate. Rezultă că adevărata întrebare nu este cum să fii fericit în România, ci cum să nu fii nefericit în România, sau cu România în tine. Filosofii ăștia aveau dreptate, probabil nesurprinzător.