Curajul de a nu fi pe placul celorlalți, de Ichiro Kishimi și Fumitake Koga. Editura Litera, link aici.

Pe scurt, o conversație între un bătrân filosof și un tânăr învățăcel, despre filosofia și teoria psihologică a lui Alfred Adler.

Readability: so-so. Pe lângă întregul caracter artificial al dialogului, cu replici pe care nu le-ar spune nimeni niciodată, cartea are porțiuni în care îți explică de zece ori același lucru și porțiuni în care citești un paragraf și ai impresia că te-a pocnit cineva în cap și ai ratat colonizarea planetei Marte.

De bine: Am apreciat intenția de a-l face pe Adler accesibil maselor. Prin tinerețe mi-am luat Cunoașterea omului și m-am străduit să o citesc. Nu e ușor, lumea pe vremea aia nu dădea doi bani pe readability și cărțile serioase nu erau scrise ca și cum n-ar fi. Dacă nu pricepeau din prima, oamenii aveau timp să studieze. Acum, dacă nu pricep din prima, reacționează ca învățăcelul din carte, care la fiecare cotitură, în loc să contemple posibilitatea că nu-l duce pe el capul, sare ca mâța electrocutată, zbierând în stilul comediilor isterice cu Louis de Funes: „Aha! V-am prins! Acum v-ați dat arama pe față, sunteți un impostor!”. Habar nu am cine se comportă așa cu profesorii lui, chiar și atunci când e convins profund că aceștia sunt complet idioți (sau cu atât mai puțin atunci). Nu-mi închipui că japonezii fac așa. Hm, dar poate așa își închipuie ei că facem noi, occidentalii ăștia dezlănțuiți.

De rău: Reclama cu fenomenul japonez este o reclamă. Singurul input al fenomenului japonez este ciudățenia conversației pentru urechile ne-japoneze. Altfel, cartea se străduie să explice filosofia lui Alfred Adler, care nu putea fi mai puțin japonez. Plus tot ce am scris deasupra la de bine.

Per ansamblu, nu merită cumpărată. Dacă o găsiți pe undeva gratis, puteți încerca, poate e o altă capodopera a cărei valoare mi-a scăpat.

Mai multe resurse nu am. Căutați Adler pe Google, cumpărați o carte de-a lui și vedeți ce iese. Adler în sine pare că merită efortul.

Grit, de Angela Duckworth. Editura Ebury Press, link aici și aici.

Pe scurt, despre cum talentul nu este totul în viață, iar succesul celor mai buni se bazează pe o combinație de pasiune și perseverență. Adică să descoperi ceva care îți face plăcere și să fii dispus să muncești mult, să depășești obstacole și dezamăgiri și să îmbunătățești lucrurile pas cu pas.

Readability: Da, e foarte ușor de citit, mai ales că e plin de povestioare care adesea sună a „Wow, ia uite câtă lume celebră cunosc!”. Există și partea de știință, dar știința pe care am admirat-o cel mai tare este cea a editorului care a scos la bătaie toate trucurile meseriei ca să iasă o carte ușor de citit (deci de succes).

De bine: Subiectul. Deglorificarea talentului. Mai ales acum în epoca asta în care nimeni nu mai gestionează resurse umane cu competențele lor, toată lumea gestionează „talente” (sau poate așa o fi, îmi închipui că nu e de colo să împaci talentele tuturor). Mesajul este unul cu picioarele pe pământ: e de muncă, fraților! Nu te naști cu talentul, sau chiar dacă te naști, tot e de muncă până nu mai poți. Are tot felul de idei bune, dar pe mine povestioarele m-au distras și ca să fac un recensamânt al ideilor bune, trebuie să mai citesc o dată, selectiv, cartea.

De rău: Povestioarele, după cum spuneam. Înțeleg însă că odată ce ai omorât factorul glam al abordării people’s got talent, trebuie să pui niscai celebrități în loc. Într-o notă mai serioasă totuși, la un moment dat în carte, după ce am citit despre mentorii și colegii autoarei și cercetările lor, m-am trezit întrebându-mă „Ok, oamenii ăștia par că au făcut ceva mult mai interesant și serios, de ce nu citesc cărțile lor?”. Unul din ei, Anders Ericsson, a scris – surpriză – o carte despre un subiect similar, tot în 2016 (de fapt publicată la o săptămână distanță), care se cheamă Peak 🙂 Mi-e și teamă să-mi imaginez bătălia din culise a editorilor! Anyway, am căutat cartea, o s-o ascult pe Audible (că nu mai am loc în casă, plus că a început să-mi placă maxim să iau notițe de mână pe tabletă în timp ce ascult). L-am căutat pe Ericsson pe Youtube și am găsit un interviu luat la distanță, anul ăsta, cu câteva luni înainte să moară din păcate, în care îl vedem într-o cămăruță cu spatele la un munte de dosare, cărți și altele asemănătoare care stau să se prăbușească peste el. Nici pe departe la fel de marketable ca Angela Duckworth in celebrul ei Ted Talk. De altfel, probabil că meritele ei profesionale sunt remarcabile, cu siguranță cel de popularizare a conceptului nu este de neglijat. Ce zic însă e că s-ar putea să găsesc mai multă substanță în cartea cealaltă. Vom vedea.

Per ansamblu, o carte care merită citită, dar dacă puteți să o împrumutați de la cineva, e și mai bine.

Mai multe resurse de exemplu aici.