The Body Keeps the Score, de Bessel van der Kolk. Editura Penguin, link aici.
Pe scurt, despre traumă și posibilități de vindecare, pe baza cercetărilor și experienței autorului și a altora care știu ce spun. Ideea principală, sau firul roșu, este că trauma nu e ceva ce locuiește exclusiv în mintea noastră. Corpul este și el afectat și vindecarea trebuie să ia asta în serios. Îndoparea cu medicamente și vorbitul până te faci albastru au rolul lor, dar nu rezolvă tot.
Readability: a mers greu, cred că m-am apucat de ea acum câteva luni, dar nu pentru că scrierea e greoaie, chiar nu e, iar eu am ascultat-o pe Audible (deci efort mai mic), ci pentru că subiectul este dificil. Și cognitiv, dar mai ales emoțional. De multe ori a trebuit să mă opresc, pentru că nu mai puteam să ascult, experiențele relatate erau prea apăsătoare. În partea a doua, în care vorbește despre metode terapeutice, nu mă mai săturam însă și a fost nevoie să pun conștient un pic de frână ca să am timp să procesez ce ascult.
De bine: mi se pare că este o carte de bază pentru toți cei din profesiile legate de sănătatea mintală și foarte utilă pentru absolut oricine. Nu e nevoie să fi fost în război ca să beneficiezi de ce scrie în carte. Trauma nu e ceva ce li s-a întâmplat altora pentru că au avut ghinion. E ceva ce se întâmplă mult mai multor oameni decât am vrea să recunoaștem, cu impact mult mai profund decât ne dăm seama.
De rău: nu am. E o carte esențială pe care cred că mi-o voi cumpăra și în variantă tipărită, ca să o pot studia cum trebuie.
Per ansamblu, o carte esențială, obligatoriu de citit. Am găsit în ea genul de idei care ar putea salva omenirea, dacă lumea le-ar crede. Genul de idei care sunt fix ca o comoară ascunsă în văzul tuturor. Dar lumea nu crede. După cum putem vedea în ceea ce trăim zilele astea pe piciorul nostru de plai.
Probabil că această carte este una dintre cele mai lăudate și pomenite de pe planetă, așa că încep direct cu disclaimerul că șansele să spun eu ceva nou sunt minime. Nu e o carte pe care o citești că nu ai ce lua cu tine în vacanță. O citești când îți ajunge cuțitul la os, când lucrurile nu se mai vindecă altfel, când ai încercat deja să te remontezi cu gândire pozitivă, acceptare, respirație și toate celelalte lucruri bune de pe lumea asta, dar nu prea au funcționat, așa că cedezi recomandărilor și pui mâna pe ea.
Cartea are două părți: una în care Frankl povestește (și interpretează) experiența lui de lagăre, iar cealaltă în care explică metoda logoterapiei, adică terapia pentru găsirea sensului vieții. Am pornit cu inima strânsă – din motivul meu etern: sunt foarte reticentă atunci când suspectez că e un subiect lacrimogen. Sau altfel spus, mă tem că voi fi manipulată emoțional. Nu cred că e vreo carte remotely tristă despre care să fi scris fără să amintesc de acest stres al meu pe care nu e cazul să se chinuie nimeni să-l psihosondeze prea tare, că știu de unde vine și care-i treaba cu el. În orice caz, de multe ori (inclusiv aici) se dovedește că era doar o teamă nefondată, care nu se materializează apoi.
Nu mă pricep deloc să scriu compuneri frumoase și lungi despre cărți (am citit deunăzi o recenzie a unei cărți pentru copii care cu siguranță depășea cu un ordin de mărime wordcountul cărții recenzate), așa că o să comentez și eu câteva idei care mi-au atras atenția. Vorbește Frankl despre dificultatea de a trăi suspendat, despre cum mulți erau doborâți de faptul că nu știau când se termină coșmarul, cât durează încarcerarea. Unii și-au închipuit ei, arbitrar, că până la Crăciun vor fi acasă, iar când acest lucru nu s-a întâmplat, au cedat complet. Cam ca in pandemie, aș zice, suspendat fără să știi când se termină, dar ne închipuim noi arbitrar că până la vară, până la anul, etc. Poate conceptul de valuri (1, 2, n) are și un beneficiu psihologic, măcar ăsta știi când se termină, sau îți poți închipui, și prin urmare îți dozezi efortul, îți planifici mințile să te țină până la primăvară. Apoi, mai vedem. Și nu e doar cu pandemia, dar era exemplul facil. Când ești într-o situație îngrozitoare în care trebuie să reziști, e important să știi cât durează și cât trebuie să reziști. Ajută și să știi că nu mai scapi, e mare lucru să știi că așa o să fie viața ta de acum încolo și nu are rost să te împotrivești, mai bine te adaptezi. Cred că în ultimii ani am înțeles în ce fel speranța te poate distruge; printre altele, pentru că trăiești în viitor. E ca și cum ai citi o carte de război în care tot ce își doresc personajele este să se termine și să se întoarcă acasă, dar de fapt tu știi (da, din alte cărți pentru că generația noastră nu a fost așa aproape de vreun război) că după război urmează recesiune, foamete, PTSD, casa e la pământ, etc etc. Așa că poate cheia este să trăiești în prezent, oricum ar arăta el.
O altă idee care mi-a atras atenția este cea referitoare la umanitatea pe care ne-o putem păstra în orice condiții. Desigur, dacă am avut-o. Deși Frankl dă inclusiv exemplul cuiva care părea un monstru înainte de război dar care a devenit uman în lagăr. Cred că partea asta cu „orice condiții” e tricky. Bănuiesc că dacă e un concurs de traume, orice outcome e posibil, monstrul poate deveni om și invers. Dar dacă nu avem situații atât de dramatice, îmi pare că umanitatea este un concept foarte fragil. Iar în epoca noastră în care propriul nostru adevăr despre noi este ca o ceapă pe steroizi, e greu de spus ce-am avut, ce-am pierdut și ce mai putem regăsi.
Mi-a prins bine că am citit cartea. Oricând ajută să citești experiențe mai rele ca ale tale, iar lagărul livrează de fiecare dată, cu greu poți găsi ceva mai sinistru. Deci te ajută să pui lucrurile în perspectivă. În plus, m-a ajutat și să definesc o altă perspectivă, adică una concretă, nu doar alta. Regret însă că logoterapia nu este practică standard pentru lucrătorii sănătății mentale, ba chiar te mai trezești și luat în balon sau bănuit de vreo deficiență dacă vrei să discuți despre sensul vieții, valori și ce înseamnă să fii om. Recunosc că existența noastră nu ne mână explicit înspre astfel de contemplări, dar fix de asta cred că ele sunt necesare, preferabil înainte de a fi ultima soluție.
Cartescu 