Am citit în luna august Totul pare un paradis, de John Cheever, o carte pe care mi-am luat-o cred de la taraba din parc pentru ca tocmai vazusem un episod din Judging Amy, un serial care mi-a plăcut foarte tare, îl tot văd a tz-șpea oară la TV și visez că atunci când o să fiu mai bătrână, o să fiu ca Maxine (minus kilogramele), deși cred că trebuia s-o iau mai din vreme..

Oricum, e o carte pe care personajul principal, Amy, o recomandă tânărului ei amant care era profesorul de karate al fiică-sii (suna a telenovela, nu?). Deci, am citit cartea, mi-a plăcut oarecum, dar nu am înțeles de ce ai recomanda-o cuiva foarte tânăr? Povestea ca povestea, dar stilul în care e scrisă nu este pentru cei foarte tineri, sau poate am dezvoltat eu o fobie recent. Și m-am tot mirat, și m-am mirat, până am citit o recenzie în care am aflat despre ce este vorba în carte: despre un bărbat căruia îi este teamă de bătrânețe și căruia îi plac femeile mult mai tinere (e singurul de pe planetă, de altfel, cu această slăbiciune bizară). Dintr-o dată mi-a fost clar. Amy vroia ca juvenilul să o citească pentru că spera, într-un moment de prostie temporară, că minunatul de 20+ de ani va citi cartea, va înțelege toate substraturile ascunse și o va asigura că nu este așa. Că ea nu este personajul din carte, că el chiar o iubește și nimeni, niciodată, nu îmbătrânește deloc. O să revin cu alt post când o să mă opresc din râs.