Categorie: review

Review: scopul vieții, varianta japoneză

Mica enciclopedie Ikigai (metoda japoneză de descoperire a scopului în viață), de Ken Mogi. Editura Litera, link aici.

Pe scurt, e vorba despre elementele conceptului de Ikigai, sau ce te face să te dai jos din pat dimineață. Sau, cel puțin, ce-i face pe japonezi.

Readability: Se citește ușor, e plină de istorioare și exemple, după cum e obiceiul scriitoricesc acum, să nu cumva să te plictisești și să te arunci în brațele social media.

De bine: Că mai aflăm câte ceva despre cultura japoneză, oricând e bine să-ți extinzi înțelegerea asupra altora. Când vezi câte normalități există pe planetă, ești mai puțin predispus să te cramponezi de a ta personală și să crezi că e vreun etalon. De exemplu, metoda pașilor mici nu înseamnă ce aș interpreta eu în cultura noastră indulgentă, să faci naibii ceva, orice, doar să pornești. Ci înseamnă să împarți treaba în sub-treburi mici-mici și să o faci pe fiecare perfect. Take that!

De rău: Eu nu am rezonat cu unele povești, le-am citit și nu prea mi s-a părut că ilustrează ce doreau să ilustreze. De exemplu, după toată expunerea cu sumo, zău dacă am înțeles care este frumusețea acestui sport, de ce te-ai uita la el și ce îți poate produce plăcere. Ba chiar am căutat online să văd ce mai zic și alți pământeni; pare că nu multă lume a dat năvală să se extazieze în scris, cel puțin nu în limbile pe care le pot citi eu. Altă cârcoteală pe care o am este legată de titlu, care îmi pare misleading, adică zice că e o metodă de descoperire, dar eu nu am găsit vreun algoritm, vreo succesiune de pași, sau orice ar putea fi calificat drept metodă, care să mă ducă din punctul A, în care habar nu am care e scopul meu în viață, până în punctul B, în care m-am luminat.

Per ansamblu, o lectură de vacanță mai mult ca un almanah cultural (ah, almanah – un cuvânt pe care nu-l mai auzi prea des, spre deloc). Nu-ți zguduie viața, iar efectul asupra scopului ei este minor.

Mai multe resurse nu am. Sunt niste site-uri care au tot felul de chestionare, diagrame, poți deveni ikigai coach sau să-ți găsești un job în Japonia (asta dacă te-ai săturat de ikigai-ul tău prezent sau vrei să aplici metoda cu muzele care cântă în timp de război), le găsiți la un search pe google, dar mie nu mi-au inspirat suficientă încredere încât să le postez aici.

Review dar nu chiar: (semi)integrala Brene Brown

După distracția cu filosofia japonezo-adleriană, nu prea îmi venea să mă apuc de cartea asta, părea că este more of the same, pentru că așa cum am fost singura persoană de pe planetă care nu a știut că ăla negru care respira greu era ta-su, tot așa nu m-am numărat nici printre milioanele de indivizi care au urmărit TED talk-ul lui Brene Brown (am pus link, în caz că nici tu). Așa că nu aveam mari așteptări și sinceră să fiu, Curajul de a fi vulnerabil nu m-a dat maxim peste cap (deși nici nu m-a enervat ca cealaltă).

Mi s-a părut că este evident ceea ce spune autoarea acolo (ceea ce în principiu este de bine, conform metodologiei ei, nu vă plictisesc) și de asemenea mi s-a părut că viața mea ar fi incomparabil mai bună dacă aș găsi o cale să-i oblig pe toți cei din jur să citească această carte. Însă la final am rămas cu întrebarea Now What? Ok, să fim vulnerabili, să nu ne transformăm frica în furie – treabă dificilă de altfel pentru că eu am învățat de la vârste fragede că atunci când traversezi noaptea străzi pline de câini vagabonzi (ceva ce persoanele născute mai încoace nu au experimentat) este esențial să-ți transformi eficient frica în furie, asta și pentru că eu personal nu am găsit altceva mai util în care să o transform. Da, să coborâm în arenă, să show up, chiar cred în asta, însă nu sunt așa adeptă a mușcatului de nisip. Dacă show up de un număr de ori și tot la pământ ești, aș fi zis mai degrabă că e timpul să mutăm showul în altă arenă. Per ansamblu, Curajul.. mi s-a părut o introducere care te lasă fără informațiile cele mai importante: ce faci apoi? Pe care le-am găsit în cartea următoare, Rising strong, care nu s-a tradus la noi (nu înțeleg de ce, dar un bun teoretician al conspirației ar găsi aici pământ fertil), am ascultat-o pe Audible, în lectura autoarei. Iar apoi, că tot eram în vervă, am prestat și Braving the wilderness. Este mult mai plăcut să mergi cu metroul și să-ți spună Brene Brown în urechi cum să fii curajos decât să auzi aceeași și aceeași voce interioară care te freacă la cap cu aceleași probleme (ce gătim, mai avem lapte, de ce am mâncat napolitana, mâine chiulesc de la kineto, ia uite, nu e x-ulică? .. ah nu m-a văzut, oare nu m-a recunoscut? mai bine, și așa eram în trening, am de scris la articol, de plătit aia, de sărit prin cercuri, etc etc etc).

Deci, ce pot împărtăși aici despre aceste cărți?

Curajul.. îți explică de ce trebuie să stai în vulnerabilitatea ta în loc să te foiești și să dai în stânga și în dreapta să scapi, că nu e ce crezi, de fapt nu te face mai slab, ci mai autentic și în general mai puțin agresiv cu tine și cu ceilalți. Amin.

Rising strong îți spune pas cu pas ce să faci după ce ai dat cu fața de pământ, ceea ce este absolut inevitabil dacă ai facut cele de mai sus. De recitit, reascultat și cumpărat hard copy pentru studiu.

Braving the wilderness e o metaforă (nu cum credeam eu) și îți spune că nu trebuie să zici și să faci cum face toată lumea, ca să aparții unui grup. Important este să-ți aparții ție (asta e de la Maya Angelou). So, nu chiar lectura principală pentru toți culturiștii organizaționali, dar pentru mine, exact ce trebuia, că lately mi se pare dificil să-mi găsesc tribul, dar m-a liniștit Brene, l-am găsit, e chiar aici.

O ultimă considerațiune despre Audible, pe care îl folosesc de vreun an, la început credeam că nu e pentru mine, dar acum știu că 100% e pentru mine, pentru că pot asculta pe drum (vezi și argumentul cu vocile) și merge în special pentru non-fiction, dacă iau notițe (în special la seriile Audible Original) – nu pe drum, evident, acasă, la birou. Literatura rămâne pe hârtie, deocamdată, deși am în plan să încerc și așa.