Citesc mai departe despre femeile celebre.

Deşi mi-am garnisit bibilioteca şi cu cărţile ei, nici Virginia Woolf n-am citit până acum. Dar o să-i vină şi ei rândul la un moment dat..

Interpretarea vieţii ei mă face să mă întreb ce înseamnă să scrii. Pe ea scrisul a ajutat-o probabil să nu se sinucidă mai devreme, dar soţul ei nu îi permitea mai mult de o oră pe zi, pentru că îi făcea rău.

Scrisul te ajută să exprimi, să te exprimi, să creezi ceva, să te mobilizezi într-un sens constructiv. Desigur, acelaşi lucru îl poţi obţine creând orice altceva, de la cercei artizanali până la monumente istorice. De ce e scrisul mai special? Sau, e mai special? Se aplică efectul ăsta numai creaţiilor artistice sau oricărei creaţii? Mă simt ca un copil care întreabă unde se duc norii :).

Cred că orice creaţie te ajută să te mobilizezi, dar într-unele găseşti valoare, în altele găseşti refugiu. Cred că scrisul, mai mult decât alte creaţii artistice şi mai mult decât activităţile cotidiene şi profesionale, te obligă să acorzi semnificaţii creaţiei tale. Nu cred că te poţi ascunde în scris aşa cum te poţi ascunde în plantatul ridichiilor.

Şi de ce se poate întoarce împotriva ta? E ca şi cum ai scoate din tine acele gânduri care te macină, ai exorciza energiile negative, dar apoi ele se materializează şi te pot consuma din exterior. E o chestiune de alegere până la urmă, nu? Sau de amânare a inevitabilului.

Nu am citit nimic de Colette, nici nu m-a măcinat vreodata curiozitatea. În mintea mea ea era undeva lângă Balzac (deşi nu s-au intersectat cronologic), amândoi fiind pe un raft cu eticheta boring, a se evita.

Aşa cum se întâmplă de obicei cu toţi cei despre care crezi că sunt boring cu spume, rezultă că lucrurile stau exact pe dos. Am fost impresionată. Emblematic şi deschizător de ochi pentru mine a fost anticomparaţia (există cuvântul ăsta? – nu-mi răspundeţi, e retorică întrebarea) cu Simone de Beauvoir. Respectiv, o femeie care trăieşte pentru a schimba ceva în lume vs o femeie care trăieşte exclusiv pentru propria ei plăcere. Evident, e o caracterizare simplista a Simonei de Beauvoir, dar nu asta ne interesează acum. Nu m-am gândit niciodată că poţi trăi exclusiv pentru propria ta plăcere (cei care nu s-au gândit nciodată la altceva se pot opri acum din citit). Mi se pare înspăimântător de sănătos. Desigur, bonusul în cazul ei este că a şi lăsat o operă, a şi creat / făcut ceva, în afară de „a fi”. Dar pentru cei care vor să „fie”, ceea ce fac face parte tot din ceea ce sunt. Nu lasă o operă ca să educe, să deschidă ochii, să facă lumea mai bună, veselă, sănătoasă, etc, ci lasă o operă pentru că nu s-au putut împiedica să o producă. În schimb, pentru cei care vor în primul rând să „facă”, bănuiesc (experienţa proprie îmi spune aşa, bănuiala e legată de generalizarea ei) că „a fi” e oarecum o chestiune de necesitate, pentru că nu poţi construi nimic dacă ai crăpat de oboseală, boli şi stress.

Rezoluţii pentru anul nou (poate şi mai devreme): să citesc ceva din ce a scris femeia asta şi să încerc să fiu mai mult decât să fac.

Citesc mai departe despre Virginia Woolf. Una caldă, una rece..