Categorie: psihanaliza

Contradicții?

Gata cu pauza, am revenit la lecturile serioase. Am început volumul 2 al vieții lui Freud, Paria de Irving Stone. Două lucruri mă intrigă în această poveste (pentru că este totuși o biografie romanțată, nu este chiar oglinda perfectă a vieții și gândurilor lui Freud).

Primul este perseverența lui. Mai precis, gradul de nebunie necesar pentru a merge înainte, împotriva tuturor. Și nu era un om care nu își dorea apreciere sau faimă, ci dimpotrivă. Și totuși din carte reiese că a publicat, unul după altul, articole, studii, cărți, despre care știa că o să-i șocheze pe cei a căror apreciere o căuta. Bănuiesc că era destul de lucid cât să anticipeze respingerea, și totuși nu se putea opri, și nici nu încerca acest lucru. O fi psihanalizat cineva acest comportament compulsiv și inadaptat (ca sa ma prefac ca stiu cuvinte mari)? Lăsând gluma și invidia la o parte, scriam mai demult că dacă ești îndrăzneț, îți vin în ajutor forțe nebănuite. Dacă forțele astea se cheamă Dumnezeu sau nu, e o chestiune, cred, de alegere personală. Eu cred că nu trebuie să se cheme nicicum, sunt o chemare în sine.

****

Mai am puțin și termin cartea. Scriam mai sus de două lucruri care m-au uimit. Între timp a trecut suficientă vreme cât să-l fi uitat pe al doilea (din întâmplare, din vreun motiv îngropat?) și să fi apărut altele. Cum ar fi:

  • În ce măsură a fost psihanaliza lui Freud o știință a unei epoci, dependentă de modelul cultural al vremii respective? De investigat.
  • Cum poți să nu fii defensiv în fața celor care te insultă, să fii generos cu cei care nu sunt de acord cu tine și totuși să rămâi în continuare atașat de ideile tale? Să fii în același timp implicat și detașat? Poate dacă ai o chemare și știi lucrul ăsta, și nu ai neglijat-o, ea este atât de puternică încât lucrurile din exterior rămân doar ceea ce sunt, niște lucruri exterioare care joacă doar în filmul realității, nu și în cel al imaginației. Doar urmându-ți visul poți rămâne lucid?
  • Cum se face că unii oameni au impresia că trebuie să merite fiecare fir de ață pe care îl capătă? (întrebare retorică cu rol auto-terapeutic menită să mă facă să citesc biografia lui Steve Jobs ca să mă scutur de aceste idei nesănătoase)

Terapie vs filosofie

E foarte frustrant să nu-ți amintești nimic din ceea ce citești. Cartea asta a fost una dintre cele mai importante cărți pe care le-am citit și totuși nu aș fi putut să povestesc nimic din ea. Dovadă că am citit recent Soluția Schopenhauer și nu mi-am dat seama că e după același model. Am hotărât să o recitesc în pauza dintre volumul 1 și 2 al vieții lui Freud (mă rog, una din variantele ei), dar este ca și cum aș citi-o prima dată. Nu-mi dau seama de ce mă simt așa descumpănită, pentru că de fapt nu mă așteptam să o citesc cu aceiași ochi ca la 18 ani și oricum, nu e o surpriză pentru mine faptul că am uitat acțiunea și am reținut doar emoțiile mele. Din fericire, să te ții minte pe tine este oricând preferabil.

Din ce am citit până acum, mi se pare mult mai închegată decât Soluția Schopenhauer. Aproape că mi-e teamă să văd filmul pentru că nu țin să aflu în ce fel a fost măcelărită cartea.

Cartea este ficțiune în ceea ce privește întâlnirea dintre Breuer și Nietzsche, dar mă întreb în ce măsură Breuer, personajul principal, este inventat. Așa cum este construit, ar putea fi în același timp o proiecție și o idealizare a autorului însuși, poate chiar cu rol auto-terapeutic. Dacă e așa, atunci și Soluția Schopenhauer poate fi interpretată fix din aceeași perspectivă: tânărul insensibil și bătrânul înțelept sunt una și aceeași persoană, și anume autorul, iar povestea lor este exact cea a vieții pe care ai fi dispus să o repeți la infinit: bătrânul moare la final, tânărul îi integrează experiența, îl repetă. Aparent, a explora legăturile dintre  terapie și filosofie are o mai mare valoare terapeutică decât oricare din ele separat. Sunt curioasă cum o fi cartea nouă, despre Spinoza și nazism.