Scrisoare deschisă către prietenii care îmi împrumută cărți

Dragilor,

Deși mă bucur că îmi împrumutați sau îmi recomandați cărțile care v-au plăcut, acest lucru mă face în ultima vreme să vorbesc singură în mașină și să mă uit la Grey’s Anatomy mai degrabă decât să deschid o carte. Înainte să se producă, doamne ferește, ceva ireparabil, m-am gândit să exorcizez aceste sentimente distructive.

Bănuiesc că v-ați gândit la posibilitatea ca mie să nu-mi placă aceste cărți. Bănuiesc și că nu v-ați fi pariat toți banii pe această posibilitate, pentru că eu nu am auzit de nimeni care să fi recomandat vreo carte spunând Trebuie să citești cartea asta, o s-o urăști, o să vezi, e oribilă! Problema e că eu nu pot să citesc aceste cărți pentru că mă bântuie gândul că dacă le citesc, trebuie să scriu despre ele, dacă nu-mi plac și scriu, poate vă supărați, dacă nu scriu ce cred, mă supăr eu, etc, etc, vă puteți închipui continuarea nevrotică.

Am scris acest post cu un scop explicit terapeutic, că să pot să mă apuc de cărțile alea, să scriu despre ele, să vă supărați, să ne împăcăm, și să terminăm tot circul!

Bine așa?

râdem, glumim, filosofăm

Încet, încet îmi revine memoria.. Am mai citit şi cartea asta, mi-a împrumutat-o o prietenă, e despre glume şi filosofie. Nu aş merge aşa de departe încât să spun că poţi învăţa filosofia citind glume, dar dacă ai vreun gând să o înveţi, poţi face o pauză de Hegel ca să râzi un pic cu Tasso şi Dimitri.

  Mie mi-a plăcut asta:

Cabinetul unui doctor, asistenta îl anunţă:  

  – Domnule doctor, în sala de aşteptare este omul invizibil!  

  La care doctorul răspunde:  

  – Spune-i te rog că nu-l pot vedea azi!

Dacă aveţi răbdare să citiţi explicaţia glumei, vă puteţi apuca şi de chestiuni mai serioase. Oare câţi oameni invizibili nu am putut vedea astăzi?