Categorie: prieteni si carti

Review: scopul vieții, varianta japoneză

Mica enciclopedie Ikigai (metoda japoneză de descoperire a scopului în viață), de Ken Mogi. Editura Litera, link aici.

Pe scurt, e vorba despre elementele conceptului de Ikigai, sau ce te face să te dai jos din pat dimineață. Sau, cel puțin, ce-i face pe japonezi.

Readability: Se citește ușor, e plină de istorioare și exemple, după cum e obiceiul scriitoricesc acum, să nu cumva să te plictisești și să te arunci în brațele social media.

De bine: Că mai aflăm câte ceva despre cultura japoneză, oricând e bine să-ți extinzi înțelegerea asupra altora. Când vezi câte normalități există pe planetă, ești mai puțin predispus să te cramponezi de a ta personală și să crezi că e vreun etalon. De exemplu, metoda pașilor mici nu înseamnă ce aș interpreta eu în cultura noastră indulgentă, să faci naibii ceva, orice, doar să pornești. Ci înseamnă să împarți treaba în sub-treburi mici-mici și să o faci pe fiecare perfect. Take that!

De rău: Eu nu am rezonat cu unele povești, le-am citit și nu prea mi s-a părut că ilustrează ce doreau să ilustreze. De exemplu, după toată expunerea cu sumo, zău dacă am înțeles care este frumusețea acestui sport, de ce te-ai uita la el și ce îți poate produce plăcere. Ba chiar am căutat online să văd ce mai zic și alți pământeni; pare că nu multă lume a dat năvală să se extazieze în scris, cel puțin nu în limbile pe care le pot citi eu. Altă cârcoteală pe care o am este legată de titlu, care îmi pare misleading, adică zice că e o metodă de descoperire, dar eu nu am găsit vreun algoritm, vreo succesiune de pași, sau orice ar putea fi calificat drept metodă, care să mă ducă din punctul A, în care habar nu am care e scopul meu în viață, până în punctul B, în care m-am luminat.

Per ansamblu, o lectură de vacanță mai mult ca un almanah cultural (ah, almanah – un cuvânt pe care nu-l mai auzi prea des, spre deloc). Nu-ți zguduie viața, iar efectul asupra scopului ei este minor.

Mai multe resurse nu am. Sunt niste site-uri care au tot felul de chestionare, diagrame, poți deveni ikigai coach sau să-ți găsești un job în Japonia (asta dacă te-ai săturat de ikigai-ul tău prezent sau vrei să aplici metoda cu muzele care cântă în timp de război), le găsiți la un search pe google, dar mie nu mi-au inspirat suficientă încredere încât să le postez aici.

Obeliscul negru

Nu mă așteptam deloc, dar pot spune că Obeliscul negru este cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme. Nu în sensul că au zburat paginile, deși după cât m-am plâns de cărțile anterioare, eram în pericol să judec după criteriul ăsta. Dimpotrivă, paginile nu au zburat, dar nu pentru că era greu de citit, ci pentru că este o carte în care nu se întâmplă ceva anume. Adică ce te poartă mai departe nu este firul narativ, ci personajele și stilul scriitoricesc.

Dacă alte cărți mi-au inspirat scene cinematografice, cartea asta m-a făcut să mă gândesc că ar merge ca piesă de teatru, dacă ai alege din ea esențialul. Dar nu e evident care este esențialul. Chiar aș fi curioasă, la ce personaje ar renunța cineva care vrea să o pună pe scenă? La ce povești? Este atât de spumoasă și de plină de viață, că nu e simplu deloc. E precum cărțile acelea pentru copii cu desene la care dacă te uiți atent, descoperi atâtea detalii care se leagă în atâtea povești, că nu ar putea fi spuse toate odată. Poate e un clișeu sau am ajuns eu la vârsta melancoliei, dar parcă viața în jur nu mai are atâta spontaneitate, atâta prospețime, totul este mai uniform, mai tern. Personajul cărții lucrează la o firmă de monumente funerare, în timpul marii inflații dintre războaie, cântă (prost) la pian, citește filosofie, publică poezii și e îndrăgostit de o duduie de la azilul de nebuni. Pun pariu ca deja aveți în minte un tip. Păr pe spate, privire visătoare, paloare adecvată, plutește în amurg. Ei bine, nu e deloc așa. E un tip amuzant (care nu se dă în lături de la o farsă bună) și combativ (și cu vorba și cu pumnii când e nevoie). Chiar dacă personajelor nu li se întâmplă lucruri minunate (și nu prea li se întâmplă), au un fel de lightness, o ușurință de a fi ei înșiși. De fapt, sunt mai preocupați de a fi ei înșiși, decât de a rumega ce-or crede alții despre ei. Ce mai, recomand cartea, mi-a plăcut enorm!