Povestesc cu o prietenă despre această carte și mă întreabă: cu toate nenorocirile care se întâmplă lângă noi și de multe ori chiar nouă, cum de mai pot să citesc așa ceva? Cărți despre copii și foamete. Și recunosc că pot să le citesc tocmai de asta. Pentru că pune lucrurile în perspectivă. Pentru mine. Nu pentru războiul care se întâmplă aproape de locul pe care îl consider și eu acasă, chiar dacă acum sunt foarte departe de el. Nu e vreo mândrie să recunosc, dar dacă citesc despre cum altora le e sau le-a fost rău, îmi amintesc mai abitir cum îmi e mie bine. Și îmi amintesc de ceea ce am: haine, casă, mâncare, precum și mii de alte lucruri drăguțe, dar dispensabile.
Titlu: Trenul spre Samarkand
Autoare: Guzel Iahina
Editura: Humanitas
Observ cu această carte că există un nou fel de roman, care cumva combină narațiunea cu jurnalismul. Unde am mai văzut asta recent? A, aici. Poate pentru că jurnalismul a cam dispărut din outleturile lui normale, unde a fost înlocuit de fiction senzaționalist. Așa că s-a insinuat unde a putut. Sau poate a existat acest tip de roman întotdeauna, dar acum l-am descoperit eu.
O poveste neagră dar plină de speranță, cu un mesaj de genul vremurile sunt grele, dar există oameni buni peste tot, dar eu mă întreb, chiar așa o fi? Nu sunt naivă să-mi închipui că dacă ar exista atâția oameni buni, n-ar mai exista situațiile negre. Am văzut cu ochii mei nenumărate circumstanțe în care o mulțime de oameni individual bine intenționați și cu neuronii la ei au produs un rezultat colectiv inimaginabil de prost. Sau poate nu este despre oameni buni, în sine, ci despre cum oamenii pot face și lucruri bune. Și lucruri îngrozitoare, dar și lucruri bune, poate pentru că speră să-și spele păcatele în felul ăsta. Dar dacă nu ar avea păcate, ar face ei lucruri bune? Dumnezeu știe.
Mi-au părut interesante personajele cărții: cele două personaje principale masculine și cele două personaje principale feminine. Rațiunea și simțirea. Mama Rusia care te iubește dârz până la moarte și Habarnam douăzeci de ani mai târziu. You love to hate them. Celelalte două personaje sunt mai puțin arhetipale dar oarecum mai politice. Cineva care a coborât, cineva care a urcat. Oameni diferiți, cu suferințe incredibile, care s-au întâlnit pe un tărâm comun pe care nici unul nu și l-ar fi imaginat în viața lui dinainte. Câteodată mă întreb dacă nu cumva trăim și noi fix asta, viața „dinainte”. Cu toate problemele noastre, majoritatea mărunte, toate plângerile în care ne scufundăm, toate neplăcerile, uităm să ne minunăm ce dar minunat este să te poți bucura de primăvară, să ai timp liber, să explorezi natura, să râzi împreună cu ai tăi.
Cartescu 