
Am început de două ori cartea asta pentru că e cam tristă și cam sumbră și cam dificil de suportat, deși dacă treci de jumătate îți dai seama că literatura islandeza e un acquired taste și te mai fortezi un pic in așteptarea momentului în care o să-ți placă. Și mai ajuta și faptul că puținele cărți pe care le-am citit eu sunt pline de cafea, pe lângă pește, frig, gheață, întuneric, mai mult frig, umezeala, tot întuneric, și mai multa gheata. Îți spui că niște oameni care apreciază cafeaua asa de mult trebuie sa merite sa te mai strădui un pic, asa ca te mai strădui un pic.
Până la urmă te trezești că îți place personajul, simți un fel de compasiune curioasa fata de el și vrei să-l mai auzi, asa ca le cumperi și pe celelalte și te inarmezi pentru noi runde de frig și întuneric. Și cafea și poezie.
Pentru întâlnirea din februarie a clubului de carte, am citit Trei etaje, de Eshkol Nevo, un autor israelian contemporan de care nu auzisem. Spre deosebire de o parte din colegii mei de club, mie mi-a plăcut. Mi-a plăcut pentru că îmi vorbește despre o societate despre care știam doar stereotipuri. Apoi pentru că mi se pare că vocea femeilor este foarte autentic surprinsă (aici altora li s-a părut că dimpotrivă). Și, în ultimul rând, dar nu cel mai neimportant, pentru că e construită ca o metaforă pentru altceva, nu spun ce, să nu stric surpriza.